Luis Buñuel / Las Hurdes – Kilometrul Zero

Plecat din mijlocul grupul suprarealiștilor din Paris și întors în Spania, Buñuel se confruntă cu o experiență financiară favorabilă. Un prieten apropiat câștigă la Loteria Spaniolă o sumă de bani respectabilă, care ulterior va fi utilizată în finanțarea viitorului proiect. Pentru mine, ”Las Hurdes” este filmul-punct-de-plecare în filmografia spaniolului, văzând proiectele lui anterioare, mai mult dali-ene și suferinde de un fel de excentrism dat de vârstă și de ambientul francez, probabil.


”Las Hurdes”, unicul documentar din cariera lui Buñuel, incită la dezbatere și a fost interpretat sau revendicat  de diverse tabere politice în funcție de interesele doctrinare. Asta pentru că subiectul este unul ofertant din punctul de vedere al discursului politic. Obiectul documentarului este o regiune din nordul Extremadurei, un fel de Zonă Crepusculară spaniolă, despre care legendele și istoricii au aberat mai mult sau mai puțin ingenios. Conform hărții mentale, Las Hurdes era zona cea mai săracă a Spaniei, izolată complet, și în care accesul printr-un drum construit a reușit doar la începutul secolului XX. Oamenii, niște sălbatici, sunt adânciți în tonele de mizerie spirituală (analfabeți de secole) și materială (consumă doar ce pământul le poate furniza).

Buñuel pătrunde în universul Las Hurdes pentru a imortaliza acest colț uitat de lume, alături de alți trei membri ai echipei, comuniști convinși. Dacă pentru cei trei, subiectul era unul ofertant și nu este greu să îți dai seama cum va fi ”înrămată” expunerea, Buñuel experimentează o dorință de a-și pune în practică aplecarea spre naturalism și suprarealism, nucleu pe care se vor baza, mai mult sau mai puțin vizibil, filmele viitoare. În timp ce comentariul, care nu este scris de Buñuel, respectă o detașare emoțională specifică filmelor documentare, dar umbrit de un ton lugubru, nedătător de speranță în fața șocantelor aspecte ale mizeriei umane, montajul, realizat personal de Buñuel, se bazează în mare măsură pe aspectele-mutant ale realității consemnate. Probabil, regizorul simte oportunitatea care i-a apărut în cale: să realizeze un film realist, din care să decoperteze naturalismul, și să obțină efectul unei expuneri-suprarealiste. E un caz poate unic, în istoria filmului.

În inima unei lumi, o micro-junglă umană își duce traiul. Parcă Buñuel  a picat pe o fâșie a Lunii, unde ființe aparent nepământene se perindă: bărbați implicați într-un ritual patriarhal al frângerii gâtului unui cocoș, cretini și copii suferinzi de inaniție. Omul din spatele camerei își dă seama că Las Hurdes este un colț din lumea reală, în ciuda ciudățeniilor afișate. Dacă nu ai vedea un copil care desenează pe foaie de hârtie o ființă privind o făptură ciclopică (care aduce a King-Kong, ține să ne precizeze vocea din off), ai crede că documentarul este o frântură din viața unui popor primitiv, într-o lume care trecuse peste un război mondial și în continuu proces de industrializare. Imaginile sunt bulversante: o femeie care declară că are doar 32 de ani, dar arătând ca o pensionară, ”actorii” documentarului ducându-te cu gândul la tablourile lui Goya. Oamenii lui Goya mâncând câteva boabe de mazăre prind viață în mâna lui Buñuel, devin vedetele urâtului în sens strict. O senzație de scârbă și neliniștește te înconjoară la privirea frontală a mizeriei. Și totuși, ceva se întâmplă. M-am întrebat dacă sărăcia sugerată este deranjantă – faptul că sătenii respectivi consumă ceea ce pot găsi, că alimente de bază, ale lumii emancipate, sunt total inexistente. Nu ar fi trebuit ca un astfel de scenariu să ofere premisele unei existențe paradisiace, în care cu cât mai puține tentații, cu atât mai multe puncte de echilibru? Dar ce Buñuel a observat a fost fețele indivizilor din fața camerei și goana pentru supraviețuire. Frică de moarte? Poate. În condițiile în care individul nu își dezvoltă auto-imunizarea prin prezența ei la tot pasul. Filmul se încheie chiar cu o înmormântare. Vocea din off declară că locuitorii din Las Huerdas poate sunt diferiți în multe privințe, dar respectă aceleași îndatoriri spirituale precum restul lumii, făcând referire la existența unui cimitir. Și totuși, adaugă Buñuel, singurele locuri luxoase ale zonei sunt bisericile, ironie, pe care o vom întâlni de-a lungul filmelor lui, la adresa Bisericii Catolice.

Nu vreau să îmi imaginez reacția celor care au văzut documentarul în acea vreme, care de altfel, nu după mult timp, a fost și trecut la Index. După acel episod, Buñuel pleacă în Statele Unite unde va munci ca actor pentru dublajul filmelor americane în limba spaniolă.

Sursa imaginii: flickfacts.com

Un comentariu:

  1. Un documentar foarte realist despre una dintre cele mai sarace zone din Spania, din acea perioada.

    RăspundețiȘtergere

comentează-te!