Luis Buñuel / Cum să îți bagi picioarele în film

Cam toate filmele lui Buñuel introduc fetișul. Fără nicio reținere, obiectele-fetiș intră pe ușa din față, fiind tratate uneori ca detalii care își găsesc bine locul în economia filmului, sau chiar ca puncte culminate în desfășurarea acțiunii. În ”Ensayo de un crimen” (1955), apare o cutie muzicală, în ”Viridiana”, rochia de mireasă a defunctei soții stârnește trăiri în mintea bătrânului unchi. De regulă, astfel de piese-fetiș generează amintiri față de o persoană legată sentimental de personaj. Un trecut, un set de emoții sunt devoalate în mintea descoperitorului, dar niciodată tratate explicit în film. Dar nu despre aceste fetișuri vreau să fac referire, ci despre plăcerea lui Buñuel de a filma pantofi și picioare

blogul cu filme luis bunuel ensayo de un crimen_04

Pantofii negri formează o categorie aparte de fetișuri în filmele lui, în primul rând prin frecvența aparițiilor. Prezența unui pantof negru nu mai decopertează neapărat stări corelate cu un eveniment trecut, ci pulsiuni, de regulă dintre cele mai violente: moartea, dorința de a ucide, răzbunarea

O excepție o reprezintă ”Le journal d'une femme de chambre” (1964), în care Céléstine (Jeanne Moreau), este pusă de stăpânul casei să îi citească romanul lui Huysmans, ”Împotriva naturii”, stând pe un scaun din piele și încălțată cu o anume pereche de pantofi cu toc. Consumarea acestui ritual este unul tabu printre ceilalți membri ai casei, totul petrecându-se cu ușile închise. Rațiunea unui astfel de ritual-masturbator nu este explicitată de Buñuel. Dar este folosită, într-un mod surprinzător de altfel, ca element care o ajută pe emancipata servitoare Céléstine să pună cap la cap misterul unei crime petrecute în pădurea din apropierea conacului. Cu alte cuvinte, fetișul bătrânului o face să caute urmele ucigașului după încălțămintea purtată de acesta. 

În ”El” (1953), Buñuel ”aruncă” pantoful în paradisul fetișismului: o catedrală catolică. Filmul începe cu un ritual catolic – cel al spălării picioarelor -, în care preotul asistat de alți prelați spală picioarele unor copii proaspăt-inițiați religios. În spatele grupului de oameni ai Bisericii se află Francisco care privește cu satisfacție picioarele goale aliniate pentru a fi venerate. Camera de filmat mușcă detaliu cu detaliu, picior cu picior. Ochii lui Francisco se opresc însă pe pantofii negri, perfecți ai unei doamne. O va curta și se va mărita cu ea. 

blogul cu filme luis bunuel hija elblogul cu filme luis bunuel hija el_02blogul cu filme luis bunuel hija el_03blogul cu filme luis bunuel hija el_04blogul cu filme luis bunuel hija el_05

În poate unul dintre cele mai ingenioase filme ale lui Buñuel în materie de fetișism, ”Ensayo de un crimen”, un burlac mexican bogat experimentează o traumă al cărei germene se găsește în copilărie: pentru a nu-i simți lipsa, mama copilului Archibaldo îi oferă o cutie muzicală. În zilele când este lăsat singur, sub ochii guvernantei, copilul ascultă muzica pornită la desfacerea casetei. Evenimentul – sentimentul de părăsire – sapă în mentalul lui Archibaldo o rană care, la maturitate, se manifestă prin fascinația față de femei, dar și o dorință nestăvilită de a le ucide. (”Ensayo...” este cel mai explicit film din punct de vedere psihologic.) Însă, spre deosebire de un serial-killer clasic, nu omorârea unor cucoane din diverse motive pecuniare sau fiziologice îi oferă senzația de împlinire, ci prin omor, își reneagă viziunea fetișistă asupra femeii. 

blogul cu filme luis bunuel ensayo de un crimenblogul cu filme luis bunuel ensayo de un crimen_11

În foarte multe filme bunueliene, aparițiile feminine sunt surprinse de către cameră începând cu picioarele, iar apoi dezvelind restul corpului. Personjele feminine întotdeauna ies din rândul celorlați actanți. Femeile nu sunt vizualiate prin ochiul camerei și al regizorului, ci Buñuel amplifică perspectiva personajului masculin din film. Masculul își reduce femela la un obiect. Răpunde la stimulii prezenței feminine prin intermediul unor pulsații proprii. Este ca atunci când în desenele animate clasice, Tom vede în capul lui Jerry nu un șobolan, ci o halcă de carne. Observația asta tind să cred că este validă dacă mă gândesc la finalul din ”Tristana”, când personajul jucat de Deneuve apare în fereastra casei și îi arată unui imatur sexual părțile intime. E un fel de obiect plăcut în ochii bărbatului, dar obscur exploatat de femeie. Sau pe acolo. 

blogul cu filme luis bunuel gran casino_02
blogul cu filme luis bunuel la mort monte a el pao_03
blogul cu filme luis bunuel viridiana_04

PS: Niciun product-placement nu a fost mai bine și natural plasat în istoria cinematografiei decât pantofii Chanel purtați de Catherine Deneuve în ”Belle de Jour” (1967), asortați cu niște șosete rupte.

blogul cu filme luis bunuel belle de jour_08blogul cu filme luis bunuel belle de jour_15blogul cu filme luis bunuel belle de jour_19

2 comentarii:

  1. Si iar constat ca n-am vazut suficient Bunuel... Voi rectifica. Mai ales ca-mi plac fetisurile lui.

    RăspundețiȘtergere
  2. Păi eu zic că a fost de bun-augur postarea. Vizionare plăcută! :)

    RăspundețiȘtergere

comentează-te!