Chris Marker / Interactivitatea participativă (II)

Partea I - aici

Nu am fost niciodată un fan al experimentelor video anarhice, în care limbajul filmic este unul extrem, mai pe românește, filme înțelese de realizator și de cei trei prieteni ai lui. Pe de altă parte, nici nu poți refuza pornirea unui realizator de a-și transpune în artă tulburările existențiale. Și totuși, parcă niciodată în istorie, filmul experimental nu este mai dezumanizat, mai impersonal, mai vag și lipsit de miză. Același lucru, și în cazul filmului documentar. Documentarul de azi fetișizează până la refuz obiectul la care face referire, abuzând de discurs, de argumemente și piste prefabricate. Intruziunea realizatorului e una maximă. Fixează pilonii narativi încă de la bun început, iar apoi face ca lucrurile să se întâmple în favoarea susținerii ideilor sale. Nu degeaba, de exemplu, Kieslowski a renunțat la documentar dedându-se ficțiunii. Oare nu a realizat el că superioritatea aclamată a documentarului și întâietatea în fața transpunerii realității e o falsă pistă? Că riscul intruziunii celui din spatele camerei nu poate deturna realitatea atât de mult evocată? ”Nu orice poate fi descris. Aceasta e marea problemă a documentarului. Se prinde în ea ca în propria capcană. Cu cât vrea să se apropie mai mult de cineva, cu atât acea persoană se îndepărtează. Și acest lucru e perfect natural. Nu poae fi îndepărtat. Dacă fac un film despre dragoste, nu pot merge într-un dormitor unde fac dragoste oamenii în carne și oase. Dacă fac un film despre moarte, nu pot filma pe cineva care moare, pentru că experiența e atât de intimă încât persoana nu trebuie deranjată. Și am remarcat, făcând documntare, că, cu cât am vrut să mă apropii ma mult de un individ, cu atât se îndepărtau mai mult subiectele care mă interesau.”, spunea Kieslowski.


Astăzi, documentarul își are publciul său. Ba, dacă nu mă înșel, uneori sunt consumate (cred că se potrivește cuvântul) precum serialele luate de internet. Cu tonele. Fără număr. Cât mai multe. Din motive diverse, dar cel mai alarmant fiind plictisul. Goana după acoperirea golurilor. Evident, asta e o cu totul altă discuție. Să revin la Marker.

Pe Marker îl îndrăgesc. Orice prostie la care s-a închinat a prins viață. S-a implicat în lupta sindicală, a crezut în documentarul participativ, a pus bazele unui grup de realiztori video experimental pe modelul sovietic al lui Medvedkin, la Bruxelles (din inima căruia a prins zbor și Agnes Varda), a filmat Uniunea Sovietică sau Cuba, a suprins Japonia, s-a entuziasmat când a aflat că muncitorii dintr-o fabrică franceză sunt primii în lume care cer, în urma unei greve, nu doar salarii mai mari, dar și biblioteci și spații de loisir. Iar eu nu mă entuziasmez că Marker a fost un socialist rezonabil. Ci pentru că a crezut în schimbare iar documentarele lui nu put a tezism, a patetism, a voce dictatorială, și nici nu și-a dorit să descrie adevărul unic.

În privința adevărului, Marker și-a dat seama rapid că natura comentariului unui documentar poate ”ataca” imaginea? Atunci, vine cu ceea ce se numește ”filmul-eseu”, un documentar care cumva împărtășește punctul de vedere al realizatorului asupra realității. Fără false descriseri. Doar perspective. În ” Lettre de Sibérie”, există un segment studiat în orice școală de film respectabilă. Vorbesc de cea în care, filmând o stradă din Irkutsk, folosește aceeași serie de imagini peste care aplică trei tipuri de comentariu: unul neutru, unul care abordează un stil din perspectiva capitalismului și demască grelele tratamente ale falsului socialism, și un altul în care abordează tonalitatea documentariului sovietic. Miza unei astfel de abordări este totuși teoretizarea relației dintre comentariu și imagine. Prin ”Scrisoare din Siberia”, Marker operează o dialectică a imaginii și comentariului. Comentariul nu explicitează imaginea, ci o completează. Concepetele, ideile prin formă și sens, astfel. Prin urmare, film-eseul își poate propune respectarea unui principiu al obiectivității privind obiectul evocat, dar Marker este conștient că obiectivitatea nu există. Prin inciziile pe care le operează – montaj, timpi, discurs, decizia de a filma dintr-un unghi și nu din altul – obiectivitatea este aparentă.



Și iarăși o spun: pe Marker îl îndrăgesc. Dincolo de imagine, o voce scrutează orice detaliu. În multe din filmele lui, nu obiectul, nu peisajul, nu oamenii și nici orașul la care face aparent referire, sunt vedetele documentarului. Ci acea voce care te invită la critică, acel ton evocativ al unui om care pare să își aducă aminte, printr-o sumedenie de detalii, acea voce care îți spune ”Vă scriu dintr-o țară îndepărtată”, acel om care nu evocă submarine, piețe, apele reci ale Volgăi, ci sentimntul de a vedea un submarin, de ate plimba într-o piață sau de a simți apa rece a Volgăi.

0 comentarii:

comentează-te!