FILM: la brindille / rămurica (reg. Emmanuelle Millet, Franța, 2011)

Periplul prin film continuă astăzi cu un alt ”franțuzesc” despre femei însărcinate. În vizor o avem pe Sarah, o stagiară la o galerie de artă, care află că este gravidă, după 6 luni de nepăsare. Conflictul se naște din momentul în care realizează că nu mai are cum să dea înapoi – un avort este imposibil – și cum necum, trebuie să dea naștere copilului.

Film de debut pentru Emmanuelle Millet, la 44 de ani, „La brindille” aduce cu ea o poveste bine alcătuită și originală, care face un constrast bine-venit în raport cu alte filme care abordează maternitatea (ca o întâmplare, ”La brindille” a ieșit la o săptămână după ce ”Un heureux événement” se lansa în cinematografe). Millet vine după foate mulți ani de implicare în tot felul de activități ong-istice dedicate drepturilor omului, a studiat relații internaționale și a făcut cursuri de teatru. Deci, cumva, un parcurs haotic. Haotic nu este și filmul, însă. Ai fi tentat să crezi că povestea va lua o turnură moralizatoare, educativă, dar nu este cazul. Regnier-activista înțelege că face un film de ficțiune, și nu un documentar veridic.

Unii ar remarca focusarea prea mult pe personajul principal, interpretat formidabil de Christa Theret (nominalizată drept meilleurespoir féminin la ediția 2012 a Premiilor César), produs premium al cinematografiei franceze din noua gardă, și o tratare limitrofă a personajelor de susținere. Însă la o privire mai atentă, Emmanuelle Millet provoacă un joc subtil al tăcerilor, al construcției personajului doar prin imagine. Descoperim astfel o tânără mult prea îndrăgostită de viață, care, pentru a continua să trăiască trebuie să aducă uitării evenimentul nu neapărat nefericit, cât neprevăzut. Sarah își abandonează nou-născutul (îl dă spre adopție) nu pentru că nu și-l dorește, nu pentru că suferă de o nesimțire a conștiinței, ci probabil pentru că fiecare lucru trebuie făcut la vremea lui.

Pentru a explica cumva valoarea adevăratei drame a filmului, trebuie să amintesc de ”accouchement sous X”, care este o procedură specifică sistemului juridic francez ce presupune decizia de a da spre adopție un copil nou-născut, încă din primul minut de la naștere. Din acel moment, femeia nu mai are niciun drept asupra copilului, nici măcar acela de a-i pune un nume, fiind nevoită să redacteze o scrisoare în care să ăși facă o scurtă biografie, care ulterior va fi înmânată unui potențial părinte adoptiv. Din acel moment, dosarul este clasat, copilul neavând dreptul să își caute mama și nici invers (dacă se întâmplă, sunt trimiși în judecată automat). 

0 comentarii:

comentează-te!