FILM: visul lui adalbert (reg. Gabriel Achim, România, 2011)


Filmat în 4:3, ”Visul lui Adalbert” este un altfel de film ”despre comunism”. Începând cu două scene consecutive total ratate – cea a unui conflict dintre Iulică Splocaru (Gabriel Spahiu) și nevastă-sa, obsedată de firimiturile de pe măsuța din sufragerie, probabil zestre de la mă-sa, și cea a unui conflict dintre același Iulică și amanta chioară, Adalbert prinde contur odată cu scenele din interiorul fabricii și pregătirile pentru aniversarea a 65 de ani de la înființarea PCR. În raport cu tot ce s-a mai făcut ”despre comunism”, până acum, ”Visul lui Adalbert” este un proiecțel ghiduș, și destul de curajos.

Tentația într-o comedie neagră de felul ăsta este aceea de a fi prea onestă față de realitatea pe care o întruchipează. Iar aici mă gândesc la boala pe care mi-o provoacă tentativa de a condesa foarte mult la nivel de limbaj metehnele verbale ale poporului român – vorbe de duh, zicale - , prea uzitate în filmul românesc și devenite clișeu. Dar surpriză, în ”Visul lui Adalbert” nu mai este vorba de asta. Dozajul este unul conștient de sine, iar ceea ce iese este un film liniar, dar destul de captivant.

Subiectul este unul original prin formă: un responsabil cu respectarea normelor muncii realizează două filme de scurt-metraj, educative, despre cât de important este să muncești eficient: unul în care un imaginar Adalbert visează o pilă cu mânerul stricat care îi afectează munca, dar și viața intimă, până se decide să schimbe mânerul prost cu unul bun; un altul, ceva mai ”avantgardist”, despre o fostă muncitoare a fabricii, amanta autorului, care și-a pierdut un ochi din neatenție. Achim inserează din timp în timp, întrebări dintr-un chestionar de inspecția muncii, imitând cartoanele întâlnite pe pereții tuturor fabricilor și instituțiilor de la acea vreme, un stil aparte, întâlnit mulți ani și după căderea comunismului, menite să combată boala românească a lui ”lasă că merge și așa!”.

Spahiu e Spahiu însuși, Ozana Oancea este dezamăgitoare iar Anca-Ioana Andorne este o roșcată irezistibilă. Dacă i se pot imputa destul de multe picaje în scenariu, filmul merită descoperit.

0 comentarii:

comentează-te!