FILM: le skylab (reg. Julie Delpy, Franța, 2011)

Deși eu unul nu o înghit deloc pe Julie Delpy (poveste lungă, timp puțin), ”Le Skylab” mi-a rezervat o surpriză (plăcută). Acum nu vreau să ridic filmul în slăvi, dar ca peliculă ce dă un recital de cum funcționează relațiile familiale, este un regal. Onomastica bătrânei mame, retrasă într-un sătuc din capricioasa Bretagne devine argumentul perfect pentru o reîntâlnire de familie. Mais quelle famille! Goșiști, un frate cu porniri suicidale, etc..

Ce este original în filmul de față este structura în care este gândit totul. Întâlnirea are loc în ziua în care toate canalele franceze vuiau despre posibila cădere a unui satelit spațial, preconizată a se întâmpla în acel weekend chiar pe teritoriul francez. Dezintegrarea familiei la care suntem martori și paralela dintre angoasa provocată în rândul unui membru din familie de dezintegrarea satelitului (anul Domnului 1979) merg în paralel, ingenios transpuse. Iar Delpy nu se limitează doar la atât: începutul și finalul sunt punctate de o scenă petrecută într-un Eurostar, plasată temporal în zilele noastre, în care o blondă intră în conflict cu alți pasageri pe motiv că și-ar dori, în numele echilbrului familial, să ocupe 4 locuri față în față și nu pe cele dispersate, alese dintr-o eroare la rezervare. Filmul va lua forma unei legende, unei istorisiri numai bună de spus nepoților sau la un pahar de vin.

Dincolo de aparenta banalitate a subiectului – o reuniune de familie – condimentele care dau pigment sunt ingenios concepute: Franța radicalizată de un discurs pro-liberal dar dezechilibrată de câțiva agenți-instigatori socialiști (deliciosul cuplet Eric Elmosnino – Julie Delpy); o ușoară melancolie a mamei după vreumurile coloniale din Indo-China și un efect de teroare mascată, generată de încă existența Războiului Rece sau tușe subtile despre regenerarea sexuală. O comedie bună, unde totul este bine calibrat.

0 comentarii:

comentează-te!