câteva alte filme

Les papas du dimanche / Părinte de duminică (r. Louis Becker, Franța, Germania, 2012). Implicat până acum în producție de film, coordonând inclusiv ciudatul/haneke-ianul ”Je te mangerai” (r. Sophie Laloy, Franța, 2009), Louis Becker trece în spatele camerei de filmat pentru o poveste despre tați despărțiți și copiii împărțiți între părinți. Becker a trăit într-o companie selectă, ca să spunem așa, Becker tatăl fiind realizatorul câtorva filme ”filme de masă”, populare în Franța, dar cel ami important, în tinerețe, participând ca asistent de regie la ”Touche pas au grisbi” (Franța, 1954), filmul tatălui său, Jacques. Din încrengătura asta de nepotisme binevenite ori ba, nu avem cum să ne pronunțăm, Becker-cel-mic înglobează un film cu clișeele tipice: el care suferă de pe urma divorțului, ea curvă, copiii care plâng după el, clasica ieșire în parcul de distracții, prietenii care îl consolează, cadouri de Crăciun, o gagică care îl agață dar care fuge la mă-sa când află că i-a ascuns mărimea penisului. The end!

Et si on vivait tous ensemble / Hai să trăim împreună! (r. Stéphane Robelin, Franța, 2012). Film cu moși, fiecare cu problemele lui: un cuplu se ceartă pe o piscină, un altul suferă din cauza cancerului, un alt moș suferă și el, dar de pe urma unui atac de cord în timp ce urcă scările spre cuibușorul de nebunii al unei prostituate. Jane Fonda are un rol de dezinvoltă sexual și o prinde foarte bine. În rest filmul e cam fără farmec. O variantă ar fi fost ca toată înrămarea să se petreacă într-un ton dezinvolt-comic. Tușele mai groase poate că ar fi dat mai multă consistență și farmec, cu tot riscul care exista. Apare şi Daniel Brühl, în rol de student german venit la Paris şi decis să facă un fel observație pe bătrâni și cum își duc ei viața cotidiană – ce scenariu ar fi ieșit dacă tot accentul ar fi picat pe el și pe grădina zoologică de geriatrie! Imaginându-mi cum ar fi putut arăta mai bine filmul, mi-am amintit de o scenă din ”J'ai toujours rêvé d'être un gangster” (r. Samuel Benchetrit, Franța, 2007), în care frumoasa Anna Mouglalis în rol de serveuse, pășește la masa unor domni trecuți de a doua și a treia tinerețe, care se reîntâlnesc după ani pentru a jefui o bancă, în amintirea vremurilor trecute, uitând acum de vârstă și de problemele medicale pe care le au. În economia filmului, scena, pe care am inserat-o mai jos, este extrem de comică: imaginați-vă că cei mai mari super-gangsteri din cinematografia clasică se întâlnesc la o masă și decid să retrăiască emoția tinereții periculoase, doar că anii s-au scurs.
Hasta la vista! (r. Geoffrey Enthoven, Belgia, 2011). Dacă am avut familii în prag de coliziune cu sateliți și bătrâni cosmetizați de un film cuminte, să poftim și la porție de peliculă cu handicapați. Doi adolescenți flamanzi aflați în scaune cu rotile și unul cu grave probleme de vedere decid să pornească pe cont propriu în ceea ce se presepune a fi călătoria vieții lor: Spania mediteraneană, locul unde se găsește tărâmul plăcerilor pentru ei imposibil de obținut. Supervizați de o batoză cu un suflet mare, pornesc către un bordel spaniol dedicat persoanelor cu handicap. Filmul este destul amuzant, pe alocuri, dar nu are acel flavour extrem al producțiilor belgiene sau nordice așa cum te-ai fi așteptat. Turnura pe care o ia este destul dramatică, educativă și pe alocuri, previzibilă.

Marécages (r. Guy Édoin, Canada, 2011). Un adolescent trăiește cu vinovăția de a-și fi omorât din culpă fratele și mai recent, tatăl. Amplasamentul pentru o astfel de istorioară este unul clasic: o fermă izolată, înconjurată de plantații. Apar câteva piste de-a lungul filmului care sunt cam lăsate în aer. Pe de altă parte, mizanscena este mai mult decât onorabilă.

2 comentarii:

comentează-te!