blognotes

Blognotes, adică scurte însemnări despre filme care nu merită o coală albă întreagă. Iată ce am selectat:

La bella gente (r. Ivano de Matteo, Italia, 2009). O prostituată ucrainiană este recuperată de pe marginea străzii și adusă în casa de vacanță a doi italieni cu aplecări burgheze. Totul este bine și frumos până ce curva se îndrăgostește de fiul familiei binefăcătoare. Filmul este destul de în regulă: pornește cu un discurs social, dar se transformă într-o dramă de familie, timp în care scenariul punctează momente bune pentru construcția personajelor. Mama, din protector devine călău, simțindu-se cumva amenințată de ucrainianca asupra căreia planează o sumedenie de idei preconcepute. Mai apare la orizont perversitatea umană, un costum de baie. Partea unde a scârțâie scenariul este personajul prostituatei care este lăsat la jumătatea drumului. Filmul încearcă să sugereze că ucrainiana salivează după un trai burgez care se pupă cu dorințele din copilărie. Văzubil.

No et moi / No și cu mine(r. Zabou Breitman, Franța, 2010). Pentru o porție de ”fun à la maison”, Breitman livrează o istorioară clișeistică, destul de antamată politic, dar foarte savuroasă pentru cine se dă în vânt după scenele cu adolescenți. O minoră aduce acasă o fată de pe stradă, părinții îi găsesc un loc de muncă și îi oferă acoperiș temporar. Dacă vă așteptați la o bășină lacrimogenă despre cum putem să facem lumea de pe stradă mai bună, vă înșelați. Filmul pompează bună-dispoziție.

Qui a envie d'être aimé? / Cine nu-și dorește să fie iubit? (r. Anne Giafferi, Franța, 2010). Ar fi putut întruchipa un film cu un subiect mai mult decât ofertant: un avocat de succes ajunge să înțeleagă că poate suplini absența dragostei paterne din copilărie prin apropierea de Dumnezeu și prin evitarea greșelilor tatălui, apropiindu-se de fiul său. Oricât de patetic ar suna, premisele filmului sunt cu adevărat lipsite de patetism, iar tonul nu este unul guvernat de vreo abureală religioasă. Din păcate, din dorința prea mare de a evita un discurs romanțios, filmul este mult prea plat, cu mult peste limita minimă necesară pentru a face din filmul lui Giaferri o operă atrăgătoare. Este cumva de înțeles, pentru că vorbim de un debut în lung-metraj. Eric Caravaca, în rol principal, este remarcabil. Je le sentai comme un vrai acteur!

Parked / Blocaj (r. Darragh Byrne, Irlanda, Finlanda, 2010). Un individ trecut de prima tinerețe ajunge să trăiască în mașina lui, parcată pe malul mării. Se împrietenește cu un junkie care împărtășește aceeași condiție. Filmul tinde aparent să apeleze la trick-urile clasice pentru a dezvolta un discurs împotriva consumului de droguri, lucru valid până la un punct. E adevărat, există o scenă în care amicul drogat este agresat de tipicii băiețași de cartier, moment în care omul își dă duhul de la o supradoză. Nimic mai previzibil. Mai mult, scena cu pricina durează prea mult și este îmbălsămată într-un monatj psihedelic, la lumina unui foc. O tâmpenie! Dacă am tăia scena la care tocmai am făcut referire, ”Parked” apare drept un film de bun-simț, rezonabil, și nu chiar lipsit de inteligență. Mi-a plăcut că sugerează un fel de lege a compensație: nu le poți avea pe toate iar soarta te vitregește de anumite lucruri în detrimentul altora. Văzubil!

Tous les soleils (r. Philippe Claudel, Franța, 2011). De la realizatorul lui ”Il y a longtemps que je t'aime / Te iubesc de mult” (2008) te-ai fi așteptat la un al doilea film pe același ritm. Dar în cazul lui ”Tous les soleils”, cerul este senin, oamenii își recapătă gustul pentru literatură, muzică și abandon al trecutului. In stilul comediilor italiene pline de vână, Claudel aduce în scenă un lector universitar de istoria muzicii (cred) plecat din Italia în urmă cu ceva ani, care pentru un ban în plus mai citește și cărți și poeme babelor înstărite aflate pe patul de moarte. Sub protecția lui se află și un frate care cere de la autoritățile franceze dreptul deazil politic pe motiv că este nemulțumit de regimul tiranic al lui Berlusconi.

Les neiges de Kilimanjaro (r. Robert Guédiguian, Franța, 2011). Un film idiot, evident politic, obsedat. Acțiunea se petrece în Marsilia, probabil orașul francez cu rata de criminalitate cea mai mare. Ideea discursului: săracii fură pentru că societatea nu le oferă o alternativă viabilă. Apar în  decor și copii abandonați, mame responsabile, mesaje sindicaliste pe zidurile portuare, un vis spulberat și un pensionar.

0 comentarii:

comentează-te!