FILM: a fost odată în anatolia / bir zamanlar nadolu'da / once upon a time in anatolia (reg. Nuri Bilge Ceylan, Turcia, 2011)

Prin ultimul său film, Ceylan se întoarce la dragostea lui veche, Turcia rurală, după ce s-a pierdut prin vrejurile urbane ale Istanbulului. E un pariu cu sine: acela de a mânui cu bine un film ”cu buget mare”, filmat în locații deschise, după ce, în ”Uzak” de exemplu, a scrijelit pereții apartamentului personal. Un film noir amestecat cu un road movie (să îi spunem ”mai special”), la capătul căruia nu doar un cadavru este dezgropat, ci amintiri ale devenirii. Iar drumul presărat cu amintiri spre găsirea certitudinii nu se termină, pare să ne spună Ceylan, niciodată.
blogul cu filme once upon a time in anatolia a fost odata in anatolia_05
Trei oameni stau la o masă joasă într-o căsuță infectă. Unul dintre ei iese și alungă un câine postat pe drumul prăfuit. În următoarea secvență, luminile înfricoșătoare a două mașini escortate de un vehicul militar se întrevăd pe un drum șerpuind printre dealurile podișului Anatoliei. Un polițist visând la pensie și care înfruntă prin telefon reproșurile nevestei privind absențele sale frecvente de acasă, un procuror care trăiește cu conștiința împăcată că fosta nevastă a murit din cauze naturale-mistice, un medic criminalist ”sceptic”, care încă mai suferă de pe urma divorțului petrecut cu câțiva ani în urmă – toți în căutarea trupului neînsuflețit al celui ucis de doi bărbați, aflați în mașinile lor. Străbat dealurile chele, arse de soarele verii care tocmai a trecut și rase de iarbă de către gurile înfometate ale oilor crescute în ținut. Merg să identifice cadavrul celui ucis de doi frați, unul dintre ei presupunându-se că ar fi tatăl natural al copilului rămas fără tatăl oficial. Ceea ce îi leagă pe toți, cu excepția unuia dintre frați, este relația pe care o au cu diverse femei, trecute, prezente sau viitoare. Faptul este confirmat prin scena-nucleu a filmului, cea în care, aflați în casa mukhtarului (un fel de lider / primar, specific comunităților islamice) satului pierdut de lume, li se oferă ceai (chiar cola, după preferințe) în bezna unei nopți udate de un vânt lugubru.

Ceylan acordă atenție mai mult ca oricând efectelor sonore. Îmi aduc aminte că în primul său lung-metraj, ”Kasaba”, fundalul sonor era acaparat, la un moment dat, de hainele ninse din care se prelingeau pe pardoseală picături de apă, în clasa încălzită de o sobă, în timp ce elevii erau puși să își recite imnul închinat lui Ataturk. În ”A fost odată în Anatolia”, ”muzica” își joacă partea: un motor de mașină acompaniat de lumina opacă, un telefon care sună în ton de evergreen, un vânt sec care atinge violent o sticlă de plastic care se răsucește producând sunetele golului, pașii firavi ai tinerei ”revelații” acompaniați de lumina caldă și intimă și de cristalurile paharelor de ceai, mațele rulate ale celui aflat pe masa morgăi pe fundalul degetelor tastând pe laptop observațiile dictate. Aceste sunete, izolate de restul corpusului filmului, evocă neputința de a explica misterul unei răsturnări de situație în eu-ul tău. Deși filmul are o sumedenie de personaje, și implicit, o sumedenie de micro-povestioare personalizate, unul dintre ele devine pilonul prin ai cărui ochi se petrece totul. Medicul chemat să constate decesul victimei, devine din personaj-observator, prezent discret, tăcut, personajul-central, purtătorul cheilor adevărurilor spuse franc. Atât cât el va cunoaște din poveștile celorlalți, atât vei cunoaște și tu.
 
În ”Mayis sinkintis / Clouds of May” (1999), a cărui acțiune se petrecea tot în inima Anatoliei, Ceylan punea în scenă o poveste în poveste, spusă la gura focului, de părinții săi peste ai căror ani trecuse războiul. Răcoarea de afară se stingea în căldura lemnelor arse și al povestirilor vechi. În ultimul film al lui Ceylan, natura nu mai este una prietenoasă: în stepa anatoliană, praful acoperă secrete, mistere, esențe. Lumina, cândva revelatoare, devine acum batjocorită de recontextualizare: nu îți mai arată calea către esența lucrurilor sau regăsirea de sine, nu mai unește oamenii comunității și nu le mai trezește imaginația, ci este, acum, abuzată într-un mod ordinar, produsă fiind de farururile unei mașini de teren, singura sa menire fiind doar aceea de a arăta locul unde o biată crimă a fost consumată. Lumina nu mai arată Calea, ci poate doar ajuta în găsirea acelui local decesului, plasat ca în pădurea de aramă din povestirile populare, între un podeț și un copac rotund. Apariția femeii la mijlocul filmului, pe cât de misterioasă poate părea, pe atât de real se înfățișează. În clar-obscurul atmosferei, ea coboară parcă dintr-un tablou de de La Tour, luminând fețele celor aleși. Medicul, procurorul și unul dintre cei doi criminali – cu toții se arată impresionați de frumusețea fetei. Ceylan o inserează discret în film. Fața-i nu se vede decât de la distantă, și doar pentru câteva clipe. Întâlnirea celor trei cu ea devine un eveniment pe care regizorul turc decide să îl păstreze în intimitatea celor trei protagoniști. Cel de-al doila criminal își primește porția de ceai, dar el nu își ridică ochii sprea ea, după care, fratele său, intrigat de neînțelegere, i se adresează cu ”Ești mort?”. Din acest punct, filmul începe să se închege. Devine mai sumbru. Discuțiile ”intelectuale” dintre polițiști (despre iaurt sau carnea de miel), care mai decongelau puțin atmosfera încărcată a unei nopți spre nicăieri, sunt înlocuite cu un fel de melancolie răbufnită prin întoarcerea la umbre din trecut.
blogul cu filme once upon a time in anatolia a fost odata in anatolia_17blogul cu filme once upon a time in anatolia a fost odata in anatolia_14blogul cu filme once upon a time in anatolia a fost odata in anatolia_15blogul cu filme once upon a time in anatolia a fost odata in anatolia_16blogul cu filme once upon a time in anatolia a fost odata in anatolia_19blogul cu filme once upon a time in anatolia a fost odata in anatolia_20

2 comentarii:

  1. :) Cred ca e filmul meu preferat din 2011. Si Ceylan e mare. Mi-a facut placere sa-ti citesc cronica, sa stii.

    RăspundețiȘtergere
  2. da, da, aș spune chiar cel mai bun de la cannes în 2011

    RăspundețiȘtergere

comentează-te!