ecce nanni!



Trebuie să recunosc că m-a bucurat la culme prezența lui Nanni Moretti în calitate de președinte al juriului de la Cannes, și puțin surprins. Italianul pune capăt stăpânirii americane, existentă la ultimele trei ediții, și face din deznodământul din 27 mai unul destul de puțin previzibil. Moretti este un cinefil covins: are o casă de producție-distribuție numită după prăjitura lui preferată – Sacher Torte, deține un mic cinematograf în Roma cu tematică art et essai, și merge regulat să vadă filme. Deci cumva este la curent cu trendurile din cinemaul contemporan. Și ca o bilă albă în cartea lui de vizită, recent a distribuit în Italia ultimul film al lui Farhadi, ”Nader și Simin”, și a pariat pe debutul tinerei Alix Delaporte, ”Angèle et Tony”. Imprevizibilitatea italianului vine dintr-o tendință probabil nativă de a-și pune în practică admirația pentru personalitatea multiplă, ideea că oamenii sunt schizofrenici prin natura lor, dar doar unii au capacitatea / șansa să și-o exerseze. Printre ei, Nanni Moretti face filme tocmai din dorința de a se elibera de multitudinea de gânduri și credințe pe care se simte nevoit să le transpună în atitudini față de film. Pare un copil râzgâiat: își permite să vorbească despre oricine și orice, poate să conjuge verbul ”a fi” în nenumărate feluri, nepăsându-i decât de un singur lucru, așa cum el o recunoaște: să își surpindă publicul, dându-i ceva la care nu se așteaptă.
Moretti în doar 5 minute

Prima experință cu Nanni Moretti se trage de prin 2003, când pe TVR2, într-o duminică după-amiaza, vară fiind, era difuzată povestea tatălui-psiholog care regreta pierderea fiului într-un accident stupid, pe care printr-o singură piesă schimbată în programul de zi cu zi putea fi evitat. La vremea aceea, l-am ignorat. În minimele mele cunoștințe despre film, l-am considerat mult prea sentimental, chiar siropos. Ceea ce nu era departe de adevăr. Dar acum, sub lumina întregii lui filmografii, ”La stanza del figlio” (2001) prinde un cu totul alt contur. Paradoxal, deși este cel mai convențional și mai lipsit de personalitate ”moretiană”, a primit Palmierul de Aur la Cannes.

A mai durat cam doi ani până să îl cunosc pe Michele Apicella, personajul pe care Moretti l-a întruchipat în primele sale cinci filme, probabil și perioada lui de aur. În ”Io sono un autarchico / I Am Selfsuficient” (1978), Moretti pozează într-un individ care suferă din cauza despărțirii de soție, și încearcă să o recupereze – poveste spusă în paralel cu cea a unui regizor autoritar care aplică un regulament de cantonament actorilor din piesa de teatru contemporan. În ”Ecce Bombo” (1978), Moretti întruchipa un student socialist aflat în conflict cu prietenii săi, cu care forma un grup de obosiți, plictisiți de propriile lor glume. Filme cu buget redus, amândouă par mai degrabă niște conglomerate de scheciuri, inteligent alcătuite, pe marginea luptei de clasă, condiției studenților și ale artei. Tematic, filmele sunt depășite, pentru un individ care nu cunoaște prea multe despre generația ’68 și progeniturile ei devenind chiar deloc atractive. Și totuși, sunt de urmărit pentru că reprezintă manualul de decriptare a operei lui Nanni Moretti. La trei ani după ”Ecce Bombo”, Michele Apicella revine întruchipând un regizor devenit o autoritate în lumea cinematografiei peninsulare, un tip convins că el este singurul regizor din Italia de luat în seamă. ”Sogni d’oro” este cel mai greoi film al lui Moretti dar probabil și cel mai captivant pentru că pe de o parte, face trimitere la o sumedenie de filme și genuri cinematografice, iar pe de altă parte, pentru că dezvoltă trei teme extraordinare care caracterizează universul moretian:

1. Incompatibilitatea dintre viața de familie și personalitatea unui regizor. Personajul interpretat de Moretti este un individ care suferă de pe urma unor mari probleme de relaționare cu societatea în general, și cu femeile în particular. Făcând referire la filmele horror americane ale anilor interbelici, Moretti îngroașă gluma și produce probabil una dintre cele mai percutante replici ale filmografiei sale, ”Silvia, sunt un monstru!”, pentru ca mai târziu să producă o altă scenă memorabilă, cea în care își strigă iubita care pleacă cu un altul, tăvălindu-se pe jos. În același film, Michele Apicella reia motivul artistului care încă locuiește cu părinții. Într-un conflict cu mama sa, scena ia forma unui război visceral: eroul nostru o bate. Pentru a aplana complexul familial, își transpune ”suferința” într-un scenariu de film avându-l ca protagonist pe Freud însuși, portretizat ca un bătrân râzgâiat de mamă.

2. Mass-media și show-ul popular. Una dintre temele speciale ale italianului este mass-media. În Italia acelor ani, show-urile populare luau avânt. Moretti imaginează o întrecere între doi regizori și modul în care publicul este avid după entertainment-ul ieftin. Cultura coboară în studioul de televiziune! Nu este singura referire la mass-media din filmografia lui. Televizorul, în mai toate filmele din anii ’80-’90 se învârt în jurul televizorului: în ”Caro Diario”, pe vaporul menit să îl ducă pe scenaristul aflat în criză de inspirație, pe un ecran rulează un episod din ”Tânăr și neliniștit”, fermecându-l pe unul din companionii săi, care întâmplător nu se mai uitase la T.V. de ani de zile. În ”Palombella rossa” (1989), o partidă de pollo pe apă este întreruptă de câteva ori pentru ca jucătorii și spectatorii să afle deznodământul ”Doctorului Zhivago”.

3. Politica de stânga și malformațiile ei. Foarte activ politic în anii studenției sale, Moretti este un stângist convins. Și totuși, spre deosebire de colegii lui de breaslă și generație care au abordat un discurs radical în filmele lor, Nanni ironizează starea de fapt a clasei politice de stânga. În stilul caracteristic, Moretti se joacă cu personajul său: limbajul de lemn al liderilor politici, demagogia, cuvintele lipside conținut (în ”Palombella Rossa”). Ai putea spune, că într-un astfel de context, filmele lui Moretti sunt demodate, pentru că realitățile sociale și politice la care fac referire au suferit schimbări majore. Privind cronologic filmografia lui Moretti, observi că ea ia forma unor jurnale ale timpului, în care rolul principal este jucat de amestecul de realitate din biografie proprie, și ficțiune pe care o punctează cu cea mai desăvârșită auto-ironie. Nu poți privi ”Io sonno un autarchico”, fără a urmări, mai târziu, ”La messa e finita”, în care Appicella, peronajul jucat de Moretti este acum un preot catolic, amator de fotbal, dulciuri, jucării, mese în familie și armonie. Echilibrul său interior este dat însă peste cap de vestea că un mai vechi prieten este acuzat de terorism, trezindu-se peste noapte în ipostaza de martor la tribunal. Acum, intervine auto-ironia moretiană: fost activist comunist în tinerețe, aflat acum sub straiele preoțești. Pe un culoar paralel, ”La messa e finita” vorbește despre destrămarea familiei (află că tatăl său septagenar are o amantă cu care vrea să se căsătorească, sora lui este gravidă cu un individ care trăiește în munți) și schimbările de ideologie (în cazul ăsta, ideologie creștină, când află că fostul preot al localității a renunțat la castitate, și s-a însurat cu o enoriașă care locuia într-o casă aflată în vecinătatea bisericii).
”Un film despre un patiser troțkist din anii '50. Un film muzical. Un musical.” (”Aprile”, 1998)

Capodopera. Pentru mine, ”Caro diario” este Filmul lui Moretti. Însumează tot ce are regizorul ăsta de oferit. Structurat pe trei părți, Moretti ne invită pentru început la un tur al Romei. Pe o Vespa, face turul capitalei pe care o invocă ca pe un obiect-fetiș. Opririle sunt dese, discursul este unul ușor melancolic: privește clădirile din cartierele mărginașe ale Vechii Rome, acolo de unde au luat naștere capodoperele realismului italian. Viața e frumoasă! Să înceapă Petrecerea! Numai că, aflat într-o criză de inspirație, va pleca în Italia rurală care îl dezamăgește: lucrurile sunt condamnate să nu ami rămână intacte. Turismul apare ca un demon. Întors în urbanul în care, pare-se,s e simte mult mai confortabil, este diagnosticat cu cancer – element real din biografia lui Moretti. Regizorul își filmează propriile rețete medicale și chiar se supune unei ședințe de chimioterapie ”pe viu”.

Moretti este un actor mediocru, un regizor mediu (căruia nu prea îi pasă de cadre, culori), dar un cineast memorabil. Doar ce ai văzut două filme de el, și îți va rămâne într-un sertar al minții. Permanent.
Nanni dansează (”Caro diario”, 1993)

0 comentarii:

comentează-te!