culoarea vremurilor trecute / amintirile lui jean mihail


Jean Mihail despre atmosfera dintr-un cinematograf de provincie:
Nu cred că spectatorul de astăzi poate să-și închipuie cum arăta o sală de cinematograf din provincie, prin anii 1911-1912, de soiul celei în care instalat cinematograful ”Brand”, de la Roman. Voi încerca să îl descriu, deși mi-ar trebui o pană de unorist.
Era un fel de coridor lung și îngust, chiar în prelungirea berăriei ”Brand”, având o singură ușă, pentru intrare și pentru ieșire, prin care pătrundeau nu numai spectatorii, dar și mirosul de fleici și mititei, venit din localul de consumație. Parfumul acesta învăluia scenele de dragoste de pe ecranul boțit și găurit, de un gri murdar, scene pe care aparatul de proiecție le acompania cu zgomotul lui monoton și enervant, ca o mitralieră în bătaie!
Acționat cu mâna, aparatul colabora intens la acțiunea filmului. Proiecționistul improvizat imprima scenelor din film un ritm propriu: dacă scena reprezenta o bătaie sau un atac de cavalerie, el învârtea manivela aparatului mai repede, iar dacă era vorba de o scenă de dragoste – pe care și el era probabil dornic să o savureze pe îndelete – învârtea manivela mai încet, chiar până la descompunerea imaginilor, spre satisfacția tineretului din sală.
În primele rânduri de scaune lua loc ”lumea bună” a târgului, iar spre fundul sălii oamenii mai simpli. Și dacă prefectul, primarul sau procurorul anunța că va veni la cinematograf, atunci reprezentația nu începea până când oficialul nu-și făcea apariția în sală. (...)
Pentru proiecție exista un singur aparat, așa că se făcea pauză după fiecare bobină de film. Pauzele acestea, ca și cele datorate deselor ruperi ale peliculei, erau împlinite de muzica stridentă a pianului automat care acompania filmul, sau de strigătul vânzătorilor care desfăceau ”rahat cu apă rece” și ”semințe prăjite” de bostan. (pp. 10-11)

Despre premiera ”Războiul Independenței”:
În dosul ecranului, un gornist de la regimentul de infanterie suna atacul, în timp ce un toboșar, înarmat cu toba mare a fanfarei militare, bătea năpraznic, imitând loviturile de tun. În sală erau întotdeauna vreo douăzeci de soldați, aduși anume, sub comandă, să strige ”ura” la scenele de atac. Dar împreună cu ei, noi, copiii din sală, ba chiar și unii oameni mai maturi, strigam cât ne ținea gura. Ambianța sonoră era realizată și sentimentul patriotic se încingea la maximum!
Dar iată că soldații de pe ecran, români sau otomani, după ce înfruntaseră moartea și căzuseră glorios, vedeau venind caii roșiorilor. Atunci, de teamă să nu fie loviți de copitele lor, se ridicau de pe locurile unde muriseră și, târându-se mai mult sau mai puțin discret, se mutau la loc ferit, unde, bineînțeles... mureau din nou!
În clipa aceea, vai, spectatorii uitau de sentimentul patriotic și se prăpădeau de râs... (p. 11)

Despre producția de film:
Vasile Gociu n-avea nici un capital, așa că își înjghebase laboratorul, cum a putut și unde a găsit.
Vara și iarna lucra acolo fără cămașă, fiindcă, indiferent de sezon, îl topea căldura care năvălea din țevi. Zâmbetul de pe buze însă nu i se topea! Acolo și developa și își copia jurnalele sde actualități sau documentarele realizate de el, dar mai ales executa titluri în limba română pentru filmele străine, din care câștiga cele necesare traiului.
În legătură cu asemenea titluri, îmi aduc aminte de scenele amuzante la care asistam câteodată. Se întâmpla ca o casă de locațiune de filme să-i comande câte un titlu scurt – să zicem doi metri de film – care trebuie livrat urgent. Dacă pelicula ar fi așteptat pe tamburul de uscare până ce emulsia n-ar mai fi fost umedă, desigur că ar fi întârziat. Dar în materie de uscare rapidă a peliculei Gociu avea o ”inovație” personală, a cărei originalitate cred că ar fi făcut senzație în străinătate. Pentru a satisface cererea clientului, Gociu făcea apel la ucenicul său, un copil de la țară, care apuca de un capăt banda de film pe care era imprimat titlul și o lua la fugă de îi scăpărau picioarele, prin mijlocul străzii, spre casa de filme, sau se urca în tramvaiul cu cai, pe platforma din spate, ținând pelicula ce se întindea din mers de parcă ar fi fost coada unui zmeu. Când ajungea băiatul la capătul drumului, filmul era uscat. Și clientul servit la timp! (pp. 35-36

 (Fragmente luate din Jean Mihail – Filmul românesc de altădată..., Editura Meridiane, București, 1967)

0 comentarii:

comentează-te!