FILM: toată lumea din familia noastră (reg. Radu Jude, România, Olanda, 2012)


”Toată lumea din familia noastră” este prima lansare în cinematografele de la noi a unui film românesc mai semnificativ. După ”Cea mai fericită fată din lume”, pe care eu personal l-am îndrăgit, în ciuda a ce ”gura târgului” comentează, Radu Jude explorează un subiect neexploatat încă în miile de metri de peliculă ce au curs după 1990. Dacă este un film reușit, este discutabil. Dacă este memorabil, în mod cert este. Povestea s-ar rezuma la un tată, medic stomatolog ratat, care își planifică câteva zile de vacanță cu fiica lui, primele zile de libertate după îndelungul proces de divorț. Jude face o mișcare înțeleaptă: nu radiografiază scurtcircuitarea relațiilor dintre membrii care cândva au reprezentat o familia, ci privește ceva mai departe, făcându-ne martori la un proces de descompunere pe viu a facultății de a gândi, de a fi rezonabil, de a fi flexibil și de a înțelege.

O stare de tensiune curge de-a lungul întregului film, suficient cât să te prindă din primele momente și să nu abandonezi înainte de a sări primul gard. Dacă tempoul este bine reglat, iarăși este discutabil, dar în mod cert nu își ratează ținta. Cei doi foști soți sunt la cuțite: el, un isteric, care nu a trecut încă peste divorț, naiv, cu foarte mari dificultăți de a a-și exterioriza sentimentele într-un mod rezonabil și ordonat; ea, un fel de cămilă nesimțită, decisă să treacă peste orice cadavru în numele justiției care a decis ca fata minoră să locuiască cu ea, neînțelegând că în numele unui trecut comun, dincolo de deciziile unei autorități imună la sensibilitate, există și o lege nescrisă, a moralității și umanității. Din impulsivitatea lui și lipsa de igienă minimă în stările emoționale și lipsa de flexibilitate dată de ochelarii de cal ai ei, se naște primul film de acțiune domestică pe stil românesc, cu uși provocatoare de cucuie, mese rupte și luări de ostatici, legați cu bandă adezivă în bot, pigmentate cu tradiționalele scene casnice, de intimitate infantilă între tată și fiică.

Cunoscându-l pe Jude, filmul nu trebuie să fie luat în serios. Adică: ”Toată lumea din familia noastră”... va ajunge în rai, ”cu excepția unui unchi, îl știu eu, ăla nu merită” nu trebuie privit decât ca o sumă de trick-uri nostime, fantasme, gaguri la care regizorul și scenariștii au visat, demoni creativi, puberi și frivoli care trebuiau cumva să fie vomați într-un recipient numit ”film”. Jude are o detașare pe care cred că și-o asumă față de subiectul filmului, care îi permite în mod clar să fie atât de ”libertin” în abordare: nebunia personajelor nu are nici pic de realism, în ciuda faptului că modul în care este filmat și spațiile locative o cer. Toate situațiile sunt exagerate, personajele la fel: stomatologul filosof, concubinul-șobolan, fosta nevastă în rol de Maria sinceră.

Filmul e tonic. Primul film cu monștri din cinematografia română.

3 comentarii:

  1. comentez!

    ha, ha, m´ai facut sa´mi doresc sa vad filmul asta. Cel putin traileru´..ce surpriza, a mai prins Pavlu si alte roluri principale, in afara de alea la margarina?! Am semicopilarit impreuna.

    RăspundețiȘtergere
  2. a mai avut roluri secundare, inclusiv în cea mai fericită fată din lume pe post de regizor mioritic.

    dacă ați copilărit împreună, atunci e încă un motiv să îl vezi.

    RăspundețiȘtergere
  3. Astept sa vina si la cinema-ul din apropierea mea. Imi place Radu Jude.

    RăspundețiȘtergere

comentează-te!