FILM: hors satan* (reg. Bruno Dumont, Franța, 2011)

Dumont, probabil unul dintre regizorii francezi ai momentului (pentru mine, în mod cert, este!) are o manieră destul de ciudată de a-și dezvolta proiectele. El nu pune la punct un scenariu propriu-zis, ci mai întâi găndește totul ca pe un eseu. Pe care îl scrie de la un capăt la celălalt. Este cam ce face Claire Denis cu multe dintre filmele sale. Nu întâmplător, cei doi fac parte din ceea ce prin Franța circulă sub denumirea de cinéma des corps / cinemaul trupurilor. Citeam undeva chiar spusele lui Dumont care declara că personajele sale se concentrează pe nevoile lor reptiliene de a supraviețui : mănâncă, se fut, ucid. Cam ăsta este universul de la care pleacă francezul, iar din înșiruirea scenelor, îți rămâne ție să pui cap la cap piesă cu piesă, pentru imaginea de ansamblu.

Totul trece prin corp la Dumont, iar asta o poți remarca prin simpla observare a modului în care își rezolvă problemele de mizanscenă. Dintr-un naturalism dur, scenele de sex sunt violente, scârboase de-a dreptul, mai ales că totul este filmat aucune censure.

“Hadewijch” și ”L’Humanite” anunțau cumva schimbările din orizontul de interes al lui Dumont: interesul pentru misticism. Dumont nu este un tip credincios, dar cum recunoaște chiar el, îl intrigă. În “Hadewijch”, cel mai explicit film al său de până acum, o adolescentă de bani gata, lăsată baltă de părinții prea ocupați, se apropie tot mai mult de Biserică, manifestând din ce în ce mai mult trăirile mistice prin comunicarea cu Dumnezeu. Dumont se inspirase din trăirile unei călugărițe catolice din secolul al XIII-lea care împrumută și numele filmului, care dintr-o comuniune cu Dumnezeu dă naștere unor poeme despre dragostea ei față de Iisus. Poemele (am citit câteva din ele, – se găsesc free pe net în limba engleză) sunt de-a dreptul porno.
Fără a mă fi dat în vânt după “Hadewijch”, care este destul de slab ca execuție, există acolo o scenă care a rezonat profund cu viziunea mea asupra trăirilor mistice religioase : personajul central, o școlăriță, intră intr-o catedrală catolică unde se așază și ascultă o formație de muzică medievală. Fata este impresionată de muzica pe care o aude, Dumont accentuând momentul printr-un eye-contact dintre ea și unul dintre soliștii formației. Deși lasă loc de interpretări, ceea ce Dumont sugerează în acel moment, iar ulterior dezvoltă, este că trăirile mistice se construiesc pe un fel de labilitate emoțională de care individul dispune. Nu există o comunicare cu o entitate divină, în cazul fetei, ci un fel de sindrom hormonal (fata este la vârsta adolescenței), lucru care stă în picioare și mai mult cu cât referirile la divinitate nu se fac prin existența a ceva abstract, ci prin imaginea pe deplin masculină, virilă a lui Isus.

În ”Hors Satan”, Dumont atinge perfecțiunea. După ”Flandres” (film cu tematică total diferită), ultimul lui film este varianta coerentă, închegată, perfect ritmată a ”La vie de Jésus”, care trebuie să fie privit drept o ciornă de lucru. Ignorat complet de César-urile de anul ăsta, aduce o premieră în biografia lui Dumont: regizorul francez face o mutare incredibilă, luând pentru prima dată și frâiele montajului video. Rezultatul? Ritmul devine, parțial, ceva mai accelerat, recurgând pe de o parte la cut-uri mult mai scurte, iar pe de altă parte lărgind paleta de cadre, nelimitându-se, așa cum o făcea în filmele precedente, doar la planuri-secvență.

Actorul din rolul principal și-ar merita locul de cinste în Indexul actorilor neprofesioniști, pentru că atinge cotele unui personaj foarte simplist creionat, dar foarte precis executat, și de o carismă ucigătoare care l-ar face și Vincent Cassel să asude de invidie (și evident, să îi aducă aminte de zilele bune din ”La haine”).

Acțiunea se petrece într-un sat vecin cu Pas-de-Calais, unde, apărut nu se știe de unde, un cerșetor care doarme în mijlocul unei dune de pe malul mării, într-un fel de crater înconjurat de ierburi, are renumele de vindecător și trăind la mila sătenilor. Dumont va declina de-a lungul filmului problema conlucrării dintre bine și rău (”eroul” său împușcă pe cineva cu cea mai mare indiferență, pentru ca în scena următoare să se roage ”cuiva”, în genunchi și cu mâinile împreunate). Individul este un apostol modern – ține răul departe de sat prin propriile mijloace / gesturi șocante, non-biblice, devin mari fapte de credință ale acestuia. Împușcă un bărbat care își bătea fiica, vindecă o fată, se culcă pe un maidan cu o ”turistă”, o piază rea din care trebuie să scoată demonul.

Și în încheiere, ar trebui să reținem asta: ”cel mai minunat lucru în dragoste este violența ei” (din ”Hadewijch”, cuvinte scoase din context).


Proba ”focului”

”Exorcizare” gură-la-gură, în context eco-

* Titlul e ușor cam intraductibil. O traducere brută ar avea drept rezultat ”În afara lui Satan / a diavolului”, dar e incompletă și fără sens. O adaptare mai bună, are putea fi ”Dincolo / În afară de cele care se văd”, dar iarăși, deși are mai mult sens, prinde o nuanță religioasă, iar filmul lui Dumont nu are nimic religios în el, ci doar spiritual. Ideea este că în universul discursului lui Dumont, răul este o completare naturală a binelui, și cu locuri și roluri interșanjabile. Dacă răul nu ar exista, ar trebui fie inventat, ca să urmăm clișeul.

0 comentarii:

comentează-te!