blognotes / ce am servit la b-est iff(al)

La source des femmes - un filme cu feminizde. Niște femei din Algeria pun de o ”grève de l'amour”, adică, nemulțumite că nu au apă curentă ca să spele la ”șușu”, nici electricitate ca să se uite la telenovele cu Jose Armando (nu din cauză că și-o iau în fiecare zi de la bărbați), decid să nu își mai dea ”șușu” la cocoș. Drept urmare, și-o iau de la bărbații lor... în bot. Mihăileanu creează un fel de struțo-cămilă, nici film de ciné-verité, nici pastișă îngroșată (cum ar fi fost mai indicat, cumva, pentru o atmosferă mai degajată). Principalul păcat al filmului este că se ia prea în serios. Iar Mihăileanu nu poate fi luat în serios, când vorbește de lucruri serioase. Un român devenit francez care vorbește despre femeile musulmane? WTF? În orice caz, e văzubil filmul lui Mihăileanu, mai ales de mințile CSR* ale vreunei corporații.

Dacă de la Mihăileanu nu mă așteptam la altceva decât să (mă) râd - ceea ce nu s-a întâmplat, din păcate -, de la ”Hanezu, spiritul munților” aveam mari așteptări. Pe Naomi Kawase o știam din ”Mogari no mori” (2007), care la vremea lui era o ”descoperire” plăcută. Numai că de data asta, așteptările mi-au fost demolate. În Mogari, era vorba despre o voluntară de la o casă de îngrijire a bătrânilor care aprofundează o relație complicată – în termeni de erotism, nebunie, visceral – cu un moș, pe care îl acompaniază în procesul de regăsire a drumului spiritual către strămoșii cu mult timp în urmă, duși. Kawase leagă foarte mult existența umană de cea a zeilor, spiritelor din tradiția japoneză. Dacă vreți, este un fel de Apichatpong Weerasethakul (i-am dat copy/paste) în Boonme, dar cu o abordare mult mai urbană. În ”Hanezu”, însă, apare o problemă: scenariul neatrăgător construit. Subiectul este simplu: în munți, își duce veacul un zeu care de milenii bagă zăzanie între bărbați pentru a se lupta pentru aceeași femeie. În paralel, stă expusă povestea unei femei și a doi bărbați – un film-eseu, foarte senzual, dar căruia i-a lipsit ceva. E clar, filmul este extrem de ancorat în semiotica japoneză, și este posibil ca pentru un occidental să fie foarte greu să îl deslușească și să rezoneze. Poate fi și un film care să fi venit într-un moment nepotrivit pentru mine. Verdictul îl amânăm. Mai așteptăm.
Hanezu-No-Tsuki
O coproducție italiano-română, ”Sette opere de misericordia / Șapte opere de milostenie”, realizată de doi gemeni italieni a fost prezentat drept o revelație a festivalului. M-am dus din curiozitate să-l văd, și bine am făcut, pentru că mi-am pus la încercare după mulți ani rezistența la… plictiseală. Nu o să spun că este un film prost, nici ratat, pentru că e nevoie de nuanțări. O să încep mai întâi să descos subiectul: o româncă, aflată ilegal pe teritoriul Italiei, și care trăiește într-o tabără de rromi, încheie un pact cu un lucrător de la morgă pentru ca în schimbul unui copil, să primească o identitate falsă, actele furate ale unei alte românce, moartă de ceva vreme. Fură de prin case și genți, bate moși și îi leagă cu adezivi în debara – știți pomelnicul clișeistic al filmelor cu imigranți. Bila albă pe care o primește filmul ăsta - de fapt, singura – este că nu se dedă orgiilor tentante ale mizerabilismului artsy, sau mai bine, spus, mizerabilismul este prezent într-o doză bine calibrată pentru a nu ucide interesul. Bilele negre, în schimb sunt multe. Aleatoriu, bilele ar putea merge pentru lipsa de atractivitate a filmului: pelicula e structurată pe”șapte fapte de milostenie”, deci ia o turnură biblică, fiecare fiind scoasă din contextul biblic – evlavioas, înălțător, spiritual – și servite pe un platou realist. Partea bună este că cele șapte ”acte”, numerotate, te ajută să vezi cât mai ai până se termină filmul, și fugi mai repede din coșmarul din cinematograf. Olimpia Melinte primește și ea o bilă neagră, deși s-a făcut mare tamtam cum că prestația ei ar fi o adevărată revelație. Nici pe departe! Nu este suficient să vezi un actor care își joacă rolul de femeie introvertită, blazată, certată cu viața cu privirea în jos în semn de mare ”înțelegere” a sensului personajului. De citit comentariul de aici.
sette opere de misericordia
”Les géants / Giganții” a fost un Bouli Lanners ușor atipic. Pentru cine a văzut ”Eldorado”, e cam din aceeași categorie, doar că cu mult mai bine făcut. Asta pentru că, pare-se, a învățat în sfârșit să își calibreze motivele / obsesiile personale: road-mouvie-ul, autismul personajelor, iraționalul, nevrozele, componenta socială. Lanners este pictor în timpul liber, și asta cumva se vede în”Giganții”: fotografic în cel mai mic detaliu, fie că e vorba de un interior de casă demobilată, fie o mlaștină acoperită de mătasea-broaștei. Tema este recurentă: ișirea din peisajul infantil al adultului și fuga de responsabilitate, în timp ce, în urmă, copiii sunt lăsați baltă. Tușele sunt subțiri, și pentru prima dată Lanners nu mai dovedește un fel de suferință pe care o maschează prin ironia dură a actelor și situațiilor iraționale / absurde. Pentru prima oară are drept protagoniști trei adolescenți care deschid un fel de cufăr în care sunt amestecate inocența tinereții și toxicitatea maturizării. De văzut!

Și un ”Martha Marcy May Marlene”, foarte bun, cu o Elisabeth Olsen memorabilă, bun de servit în contrast cu ”We Need to Talk About Kevin”.

0 comentarii:

comentează-te!