Premiile César / Despre morți numai de bine (J-4)

Începând cu ediția de anul trecut, César-urile comemorează an de an, în ordine cronologică, câștigătoarele secțiunii de "cea mai bună femelă în rol principal". Câștigătoarea primei ediții (1976) a fost Romy "yumm" Schneider. Așa că în 2011, așa cum se face la case și mai mari, au fost puse la punct tot felul de materiale montate întru veșnica pomenire a madamei. Mathieu Kassowitz spunea că Césarurile seamănă cu o pomană. Dacă privim din unghiul ăsta, cam are dreptate. Unde mai pui că an de an, un minut de tăcere se așterne peste fotoliile plușate și sonorul televizorului, în memoria celor care au dat ortul popii în anul anterior. Dumnezeu să îi odihnească. Unde mai pui că și anul ăsta, tribut se plătește unei alte defuncte: Anie Girardot, moartă chiar anul trecut. Nu o să "mă iau" de Annie. Îmi e simpatică, chiar și moartă. În "Rocco e i suoi fratelli" (r. Visconti, 1970), a fost singura actriță care a reușit să nu sune melo-, chiar și dublată în italiană. De altfel, capii Acedemiei de Film Franceze au formulat posterul de anul ăsta în ton cu Annie Girardot și prestația ei din filmul regizorului italian. De altfel, imortalizată este imaginea din probabil una dintre cele mai frumoase scene din istoria filmului, livrată clasa A alături de însuși Alain Delon.



Ca să o țin tot în ton de necrolog, Girardot a murit anul trecut, după ce de câțiva ani trăia într-un centru de asistență pentru persoanele bolnave de Alzheimer. Prin 2005, a fost diagnosticată cu boala asta, iar de când am aflat de "problemă", am renunțat să mai frunzăresc prin "Pianista" lui Haneke, unde Girardot livra un rol extrem de dificil, cel al mamei posesive, colț cu nebuniei. Nu știu cum se face, dar rolul ăla și nuanța foarte angoasantă pe care Annie o dă mă duc cu gândul la un fel de exploatare pe care Haneke a pus-o la cale, folosindu-se în mod cert de semnele unei boli pe atunci, încă fără nume. Girardot e lucidă, se vede, dar are un fel de agitație care în mod clar nu vine numai dintr-o perfectă stăpânire a artei actoriei. Pe de altă parte, Haneke a readus-o în prim-plan, așa, cu bine și cu rele, după vreo 10 ani în care a jucat în filme dubioase, în special în producții TV. (conul de umbră în care a fost aruncată se datorează unui factor natural: o parte din regizorii clasici cu care a lucrat constant, muriseră și ei). În 1996, în cadrul ceremoniei César-urilor, câștigă un premiu pentru film secundar, iar în clasicul discurs spune: "Nu știu dacă cinemaul francez mi-a simțit lipsa, dar eu i-am simțit lipsa, la nebunie. Iar mărturia, dragostea voastră mă fac să spun că probabil nu sunt încă moartă de tot." (declarația mai jos, de la 1:50)


În seara asta, la 20.00, vă povestesc despre un scandal cu sex și politică, care precedă decernarea Premiilor.

0 comentarii:

comentează-te!