Premiile César / "The Artist" este doar un film condamnat să fie mut (J-1)

Înainte de a da drumul bestiei vorbitoare, aș aprecia dacă ați citi acest post, care mi se pare cea mai curată / simplă / onestă / echilibrată evocare a lui "The Artist", găsită de mine în blogosfera autohtonă.

Am înțeles valurile de simaptie ale oamenilor pentru filmul francezului. Filme mute s-au mai făcut după decesul lui, din anii 1930. Dar pe atunci, marketingul nu avea aceeași cotă de penetrare ca acum. "The Artist", pleacă drept un modest film festivalier, pentru ca ulterior, să devină produs de marketing. Nu mică mi-a fost mirarea să îl văd nominalizat în atât de multe categorii la Oscar, inclusiv pentru Cel Mai Bun Film. Dacă este cel mai bun film, e discutabil. Cert este că aruncă o pată neagră asupra industriei de film americane. Da, vorbesc de criza care a învăluit Hollywood-ul: puține idei autohtone, destul de multe filme mediocre, scenariști aduși din afară (francezi pentru animație, englezi pentru adaptări). În condițiile astea, nu este de mirare că un film francez, pentru prima dată în istorie, este marele favorit al unor premii exclusiv dedicate industriei de film anglofone. Un film mut, adică un film pe care nu este nevoie să îl dublezi, sau să îl subtitrezi și astfel să investești mai mulți bani. 

"The Artist" nu este totuși un film mut. Arată precum un film de la sfârșitul anilor '40 în care sonorul este afectat. Este o imitație, până la urmă. Scenariu? Care? În fine, e cert că ceea ce a încântat a fost acel sentiment de bună-amintire a nostalgicilor cinematografiei de demult. Iar printre membrii Academiei, există destul de mulți, pare-se.

Cheia prin care am urmărit eu filmul poate că o să șocheze pe unii. Știu că povestioara este despre cum un actor de film mut devine victima schimbărilor tehnice și apariției filmului sonor. Dar ce ați spune dacă am privi din unghiul filmului străin - "best film in a foreign language" - care are mari dificultăți de a fi distribuit / văzut / admirat într-un stat care impune un fel de embargo cultural? Ca să fim onești, în cinematografele din America un minusucul procent de 1% este reprezentat de filme din afară. Cum un Dujardin de exemplu, poate deveni actor pus la aceeași masă cu alți actori americani în vogă? Hazanavecius dă un răspuns simplu: dacă marea reticență a amercianului de rând este cauzată de faptul că nu vrea să vadă într-un mall un film subtitrat, în care nu știu ce actori de care nu a auzit vorbesc o limbă ciudată, atunci putem face un film mut. Dujardin e carismatic, iar Bérénice Bejo e la fel de frumoasă ca alte actrițe hollywood-iene. Mai mult, inserăm câteva locuri comune / fantasme ale mitului cinematografiei americane și rezolvăm astfel problema. Pe fondul crizei, Hazanavacius se pare că a dat lovitura. Interpretarea mea în context cultural nu e chiar lipsită de fundament. Cine a mai văzut filme ale regizorului de origine lituaniană ar putea fi familiarizat cu tendința lui de a de-mitiza cinematografia americană și a o reinterpreta într-o notă ironică. Dujardin - care în Franța este văzut drept un actor de public - a mai colaborat cu H. în cazul celor două filme din seria OSS 117, care parodiau filmele cu spioni (inventate de americani). Ironia, în filmul ăsta, explodează la final: Dujardin spune trei cuvinte într-o engleză franțuzită.

Dacă și membrii Academiei de Film Franceze sunt la fel de melancolici, vedem în seara asta! (și nu uitați de postul lui Victor)

2 comentarii:

comentează-te!