FILM: memory lane (reg. Mikhaël Hers, Franța, 2010)

Pe Mikhaël Hers, îl remarcam acum doi ani cu al său “Montparnasse”, o micro-saga urbană, pe care pariam pe viitor. Viitorul nu m-a înșelat, și descopăr acum “Memory Lane” –ul, primul său proiect de lung-metraj. Hers respiră Rohmer: cu o constructive narativă aparent haotică, cu personaje și experiențe banale, dar cu acea intimidate deosebită a relațiilor dintre oameni, în stil rohmerian.  Nu vreau să îl ridic la cer; într-un fel, Rohmer este / a fost / și probabil va fi doar unul.



În “Memory Lane”, șapte prieteni se reîntâlnesc pe durata vacanței de vară, în orașul de baștină. Unii plecați de mult din suburbia Parisului în cauză, alții reușind să reconstruiască timpul în orașul natal. Fiecare dintre noi a fost încercat de sentimentul reîntoarcerii la locul de care ne-am legat adolescența. Și poate, iarăși, pe unii dintre noi i-a încercat un sentiment de bucurie, de confort dar nu atât de liniștitor. E ca atunci când ai senzația că multe emoții te leagă de un loc, te întorci dar te simți cumva înstrăinat. Mulți ar reproșa liniaritatea scenariului. Reproș pe drept făcut, dar filmul, în universul lui, nu vrea decât să evoce o stare : sub soarele unui august aparent liniștit, fiecare personaj în parte este rupt de sine și aruncat într-o mică dramă personală cu combustie internă. Pentru asta vocea din off prinde glas. Hers nu demonstrează ceva, ci doar evocă o stare de melancolie, de repunere în drepturi a amintirilor de odinioară. Cu atât mai greu e să constați că totul se schimbă : că dragostea vine și dispare, că durerea nu se topește niciodată la modul absolut, că distanțele sunt uneori ucigătoare sau că tocilarul clasei s-a îngrășat. Toate fac parte dintr-un amalgam, iar dozele nu sunt niciodată egale, dar inevitabil, nu se vor dispersa niciunde.
Precum Rohmer, Hers trateazăcu mare atenție universul geografic în care totul se întâmplă.. E un spațiu al confortului, care se va spulbera o dată cu încheierea șederii. Hers pompează în echilibrul ăsta geografic pentru a arunca lovitura de grație, în final: o dată vara sfârșită, drumurile se desperechează, fiind acum despărțirea inevitabilă. Spleenul bate la ușă.

0 comentarii:

comentează-te!