singura actriță română "valabilă"

Paula Iliescu aka. Pola Illery


Exportul de curve bune de dat în telenovele, în România, a avut un succesul fenomenal, până mai ieri. Italia a fost piața principală de desfacere. Filmul lui Mungiu, câștigător la Cannes, le deschidea ușa protagonistelor filmului, ulterior primind ceva contracte pentru filme europene, în general prezentate ca fiind cu pretenții, dar dovedite, ulterior, drept niște lături (a se vedea Marinca și filmul lui Delpy). Ideea de bază este că, în general, româncele nu prea au trecut victorioase dincolo de Tisa. Exlicațiile sunt multe: xenofobia (da, există), lipsa de curiozitate a realizatorilor, supremația limbii engleze (dacă rulezi un film cu subtitrări în S.U.A. și nu îl anunți ca fiind așa, nu doar că riști să umpli Spitale întregi cu bolnavi de inimă, dar te trezești și cu o tonă de plângeri).

Și totuși, există o româncă care a izbutit să fie femeie în primul rând, iar apoi actriță, carne de tun, ceva conex care trebuie să execute dorințele regizorului. O chema Paula Iliescu (n. 15 octombrie 1908), despre care nu sunt disponibile foarte multe informații picante, spre deosebire de compatrioata sa, Elvira Popescu. Eu am aflat câteceva despre ea dintr-o carte scrisă de regizorul Jean Mihail. Ce se știe: pleacă din Corabia (Județul Olt) la București. O freacă prin câteva filme obscure  - pierdute de mult, din păcate -, face și ceva teatru, pentru ca la sfârșitul anilor 1920 să ia calea Parisului, definitiv. Iar aici se întâmplă un lucru remarcabil: este întâlnită de René Clair. Pentru cinefilii care se respectă, știu ce influență a avut Clair asupra cinematografiei franceze, în special asupra realismului poetic, marcă înregitrată a Franței.

Sous les toits de Paris” (1930) este primul film cu sunet, exportat de francezi. Și un real succes financiar : investiția în producerea filmului a fost recuperată dintr-un singur cinematograf, restul de proiecții producând profit. Și astfel, numele unei românce este legat de un film care este inclus în programul oricărei cinemateci care se respectă, din lumea asta. Deși nu arată la fel de bine ca un “A nous la liberté”, de exemplu, are o calitate deosebită, consemnată de istoria filmului: îmbină extraordinar de original, avant-gardist momentele de dialog sonor cu cele mute. O scenă în care doi prieteni se conversează în interiorul unui bar, după care camera se mută în afara interiorului luminat, filmând discuția lor aprinsă, dar noi, spectatorii, fiind privați de sunet (pentru că prin geam nu se aude, nu ?).

Despre Paula Iliescu nu se mai știe nimic. După filmul lui Clair, a mai realizat câteva, dar nimic notabil. Unii vorbesc că s-ar fi măritat… cu un francez. Oricum, a intrat în istoria mondială a filmului. Și este suficient.








0 comentarii:

comentează-te!