FILM: le havre (reg. Aki Kaurismaki, Finlanda, Franța, Germania, 2011)

Nu știu dacă ultimul film al lui Kaurismaki se numără printre cele mai bune, dar este cert că este cel mai sensibil, ingenios, jovial și ca rezultat, foarte comic. Dacă auzi de Le Havre, te gândești la imigranți. Finlandezul intră în jocul ăsta propunându-și să deturneze cumva toate încercările filmice anterioare de a spune povești despre imigranți ilegali. Ce mult pathos ar fi investit un Ken Loach într-un astfel de subiect! Sau cât de diferit este filmul lui Lioret, ca să dau un exemplu recent, față de execuția lui Kaurismaki. În schimb, finlandezul se debarasează de orice patetism, tentație de a aborda un subiect delicat într-un mod grav. Treceți la fapte, pare să spună Kaurismaki, Le Havre transformându-se în felul ăsta nu doar într-un film politic, abordat foarte personal, dar și într-o aventură filmică cu o multitudine de referințe cinefile.

Subiectul este următorul: un container plin cu imigranți africani se pierde în Le Havre, în drumul său spre Londra. Dintr-o greșeală funcționărească, containerul ajunge în Le Havre, cunoscut port din nordul Franței. Eroul filmului devine un copil african care prin multe aventuri, este ajutat de localnici să își regăsească drumul către familia sa, deja ajunsă cu mulți ani în Marea Britanie. Kaurismaki, în loc să dezvolte un discurs politic și să contureze un apel umanitar, se folosește de o multitudine de false piste folosite în cultura filmelor de gen: un fals film polițist, prin apariția comisarului francez în scene tipice filmului noir din anii 1950 (pălăria lui ne amintește de gangsterii intelectuali ai lui Melville, de exemplu; chiar gestul său salutar, din finalul filmului reconfirmă trimiterile cinefile pe care Melville le operează); dramă socială, foarte apropiată ca stil de execuțiile regizorului din Helsinkiul postbelic; poveste de dragoste extrem de intimă.



Ca atmosferă, Le Havre mi-a amintit foarte mult de fimele vechi ale lui Clouzot și am în cap, în special, Les Diaboliques”, iar atmosfera barurilor reci aduce a „Le quai des brumes” al lui Marcel Carné. Jovialitatea se apropie de un Tati sau Chaplin, iar sensibilitatea, naivitatea și spontaneitatea actorilor de Bresson. De altfel, într-un interviu, Kaurismaki se autodenunță cumva, afirmând că stilul său, dacă există unul, este acela de a integra ce alții au fundamentat în istoria cinematografiei. Spre deosebire de filmele lui precedente, finlandezul acordă un loc deosebit muzicii. Dacă în mai toate filmele, o trupă locală (în special rock) trebuie să își facă apariția în vreuna din scene, de data asta, muzicalitatea este completată inclusiv de un fond muzical pe toată durata filmului care reușește să susțină narativ filmul dându-i un aspect de film-fluent, bine închegat.

Nu este pentru prima dată când finlandezul cochetează cu limba franceză. În 1992, realiza “La vie de boheme”, în care, printr-o ironie foarte fină lucra cu aplecarea francezului parisian spre o viață boemă, lipsită de griji capitaliste, dar cu multe chifle lipsă în stomac. „Le Havre” poate fi văzut drept o continuare a precedentului, mai ales prin scena în care Marcel Marx (jovial jucat de André Wilms) povestește tânărului imigrant african cum a părăsit Parisul, pe vremuri, unde ducea o viață boemă (în traducere: un scriitor ratat înconjurat de alți ratați), pentru a se muta pe costa nordică a Franței, unde o întâlnește pe Arletty (Kati Outinen), și ea, la rândul ei, o imigrantă, cândva. Marcel Marx este un specimen irezistibil: convertit la clasa muncitoare de jos, acum lustruitor de pantofi ambulant, păstrează din prețiozitatea parisiană cu care a fost obișnuit. În orice tip de conversație în care este angajat, folosește subjonctivul imperfect, specie de adresare demult uitată în Franța, folosită de regulă în dicuțiile pompoase, oficiale. Personajul lui Wilms îi folosește lui Kaurismaki drept mijloc absurd pentru a oferi viziunea lui clară asupra soluției la problema emigranților ilegali: din multitudinea de asociații care apără drepturile imigranților, vocale până în măduva oaselor, dar la fel de lipsite de capacitatea de a da soluții simple, Marx își apără noul protejat în fața autorităților printr-un act simplu, aberant, dar credibil. Organizează un concert rock, banii strânși fiind folosiți pentru a-i plăti băiatului barca cu care va fi dus în Marea Britanie.

Ultimul film al lui Kaurismaki face parte dintr-o viitoare trilogie, partea a doua propunânduși să își plaseze acțiunea într-un oraș spaniol (Outinen vorbind spaniolă, cum ar fi?), iar apoi într-un oraș-port din Germania.

Citește și despre "Trilogia finlandeză"

7 comentarii:

  1. foarte faina descifrarea filmului!

    RăspundețiȘtergere
  2. ce coincidenta, l´au recomandat la fel de calduros la rubrica film a radioului pe care´l ascult. deci o sa´l difuzeze pe arte peste vreo doi ani :o))))

    RăspundețiȘtergere
  3. pe rfi, probabil.

    da, probabil că o să îl vezi pe arte. poate și mai devreme. să îți iei ginsengul până atunci, zilnic.

    RăspundețiȘtergere
  4. ahhahhahhahha ce magar esti! nu le am bai cu esoteria. O dau traditional pe bauturi bioisotonice din hamei.
    Ascult fm4, austrieci, s´au cam prostit desi mai degraba am imbatrinit eu ca´i ascult de vreo 15 ani.

    RăspundețiȘtergere
  5. F misto articolul. Imi place Kaurismaki desi n-am vazut decat Trilogia Finlandeza. O sa ma uit la Le Havre. L-ai descris f interesant.

    RăspundețiȘtergere
  6. Mersi, Richie. Adevărul e că nici nu poți să vezi filme de K. unul după altul. Mai lași timp, să se decanteze impresia fiecăruia.

    RăspundețiȘtergere

comentează-te!