pandora'nin kutusu / pandora's box / cutia pandorei (reg. Yesim Ustaoglu, Turcia, 2008)

Sursa imaginii: trigon-film.org
Când află că mama lor a dispărut de acasă, trei fraţi pornesc la drum pentru a o găsi, moment propice pentru a fi deschisă cutia Pandorei a amintirilor familiale. Pentru noi, Cutia Pandorei nu este altceva decât o plimbare dureroasă prin starea de alienare pe care individul şi-o crează prin ruperea de trecut, în fapt ignorarea lui, despre înstrăinarea de sine şi efectul de ghetou pe care viaţa la oraş îl implică.


În ultimii ani, filmele cu bolnavi de Alzheimer au devenit aşa, un fel de modă. FFE-ul de anul ăsta a adus în cinematograf un astfel de film, deşi nu a fost o premieră absolută ; dacă nu mă înşel, acum vreo 2 ani, a mai dispus de o proiecţie bucureşteană.


Filmul lui Ustaoglu începe poetic : o fâşie de deal, iarbă moale şi udă, texturi teşite, cu un aer care mie unul mi-a amintit de Yumurta şi scena din deschidere, când vedem o bătrânică care se îndreaptă agale pe o potecă pe un câmp acoperit de ceaţă.

Nu vă ascund că modul în care alzheimer-ul este tradus în film a avut un efect profund asupra mea. Bătrâna (o actriţă franceză) trăieşte drama de a fi nevoită să uite treptat totul. Însă, paradoxal, eşti tentat să empatizezi cu boala de care suferă, şi chiar necesitatea ei. Tentativa de sinucidere – în definitiv despre asta este vorba – este un act disperat de a evita confruntarea cu uitarea a ceea ce a trecut. În mijlocul fiului şi celor două fiice înstrăinate, pe care le-a uitat demult, sau este pe cale de a o face, niciun regret nu se întrevede. Există chiar o scenă în care bătrâna spune că nu are nici cea mai mică apăsare când vede că nu îşi mai aduce aminte de ei. Conflictele dintre copii, vieţile sterile pe care le duc, survolul deasupra unor vieţi noi, toate sunt dureroase pentru bătrână, atât cât le mai poate percepe. Trecutul însă – viaţa la ţară, bărbatul care o părăsise cu mult timp în urmă – pe astea nu vrea să le uite. Apare ideea morţii ca ultimă şansă de a imortaliza trecutul.

Construcţia narativă a filmului este solidă. Nimic nu este îngroşat, deşi există la un moment tentaţia de a încadra problema întrun efect, să îl numim, forest-gump-ian, cu potenţial lacrimogen mare. 

* Văzut în cadrul FFE, Cinema Studio, 7 mai 2011

0 comentarii:

comentează-te!