FILM Error 0404: misiunea eşuată a directorului de resurse umane

Ultimul film al lui Riklis este din categoria „Filme proaste la care nu ai visat niciodată cu ochii deschişi” sau ca să ne englezim, „one-bullshit wonder”. Mai văzusem de Riklis un film cu o livadă de lămâi şi unul în care o siriană voia să se mărite cu unul din Israel – filme acceptabile, chiar drăguţe pe ici, pe colo. Dar cu tragedia omului de la resurse umane, e cu totul altă poveste. Luaţi-vă trusa de prim-ajutor şi citiţi în continuare:

(Atenţie! Conţine boilăre!)

Se făcea că directorul cu cadrele umane lucrătoare într-o fabrică de pâine este pus în extraordinara situaţie (!) de a afla că una dintre angajate, o româncă, şi-a luat-o de la o bombă explodată într-un autobuz. Şi acum trebuie să repatrieze corpul femeii în ţara de baştină. Trebuie adăgat şi că bărbatul are probleme casnice, şi că o astfel de izbândă, de a da demnitatea femeii moarte în al 25-lea ceas, ar fi o bilă albă şi l-ar ajuta să îşi refacă o dată căsnicia, şi să pozeze drept un super-dad în faţa lu’ fie-sa, care refuză să plece într-o excursie...

Dacă pe segmentul filmărilor din Israel, filmul arată decent, e cuminte, când ajunge în România, aisbergul se prăbuşeşte într-un ocean de prostie. Kitsch? Nicidecum! Kitsch-ul are un flavour deosebit dacă ştii să îl fabrici şi să îl guşti. Ce se întâmplă în filmul ăsta este dincolo de dosarele X; pentru o oră eşti aruncat într-o groapă cu mâl iar răbdarea ţi-e pusă la încercare pentru că:

  1. scenariul are nişte deficienţe crunte la nivel de logică-a-bunului-simţ. Într-o scenă, directorul de resurse umane este ajutat de tatăl divorţat de moartă să îşi recupereze plodul fugit de acasă. Care de fapt nu era fugit de acasă, fusese dat afară din casă. Plodul era un emo care, mai nou, o freca aiurea la o fabrică părăsită. Actorul-băiat nu este român, este din Israel, numele lui nu mai contează. E pus să joace în română. E funny (bag seamă, că a avut o pilă ceva de l-au trecut în distribuţie, mă gândesc că un retard de prin reclamele de la Joe care să vorbească română credibilă, găseau şi ei pe la noi; poate o luau chiar pe Adela Popescu, măcar aia la înjurat era eficientă). Şi cum spuneam, îl recuperează pe junkie pe un fond sonor de „bag pula!” anemic de-a dreptul, iar trei scene mai târziu îl vedem cum se roagă la o troiţă pentru mă-sa moartă. Adică, zice-se că zice filmul, în fiecare din noi există un gălbenuş de spiritualitate, care mai devreme sau mai târziu iese la iveală (asta e din categoria „Ce am mai citit eu în prefaţa Călugărilor-filosofi”!). Şi ca şocul să fie şi mai puternic, apare şi un cadru cu o icoană cu Maica Domnului „lăcrimând”.
  2. 80% dintre actorii de joacă prin film sunt reciclabili. Cu excepţia castingului israelian, rezonabil, pe malul de sus al Dunării bate crivăţul. E un domn actor care o face soţu’ lu’ Consuelo: am înţeles că tipul nu a mai jucat într-un film de vreo 15 ani; dexteritate zero; a şi uitat că filmul nu-i ca teatrul, că nu trebuie să zbieri şi să gesticulezi să te vadă tot prostul din sală, sau să te postezi din profil în plan-general şi să spui „Acesta este un tanc!”.
  3. m-am plictisit. De vreo zece ori am privit în pământ, până la următoarea scenă.
Am vaga impresie că Tudor Giurgiu şi casele lui de producţie au cam încercat să îl saboteze pe săracul evreu. Nu este prima „izbândă” („Katalin Varga”, remember!) în care românaşii ăştia trag în ţeapă un străin. Iar aşa, încă o dată mai spun că fondurile CNC-ului ar trebui date la casele de copii (sunt serios!). Cine va vrea să facă un film, îl va face oricum, unde mai pui că şi managementul banilor va fi mai responsabil.

Cu un trailer nu se drege busuiocul

0 comentarii:

comentează-te!