FILM: never let me go (reg. Mark Romanek,Marea Britanie, U.S.A, 2010)



Una dintre ieşirile recente la film a degenerat într-o surpriză... plăcută. Deşi nu plecam cu mari aşteptări, a fost a rewarding Friday night. Cu „Never Let Me Go”, mi-am revizuit şi opinia faţă de Keyra Knithley, m-am dumirit şi că fata Carey Mulligan s-a maturizat (actoriceşte), şi că Mark Romanek are  să o numim atenţie distributivă şi poate să ţină în frâie trei actori cu roluri substanţiale.

Romanek a mai realizat un lung-metraj, acum ceva ani. Se chema „One Hour Photo”, film cu dublu debut: unul regizoral, un altul în ce îl privea pe Robin Williams, care plonja de la statutul de funny face din filmele anterioare, la un rol mult mai sofisticat (cam cum se întâmplase şi cu Jim Carrey, în „The Truman Show”). Williams confiscase întregul film.

„Never Let Me Go” este o adaptare a romanului lui Kazuo Ishiguro, unde, în timpul prezent, este amplasată epoca clonelor umane (nu departe, nici în realitate), menite a juca rolul de donator de organe. Un fel de grădini însămânţate cu varză, în corpuri umane.

Ce te încântă în mod constant este tonul abordat şi implicit, cum se poziţionează întregul film faţă de subiect. Totul începe alarmant de banal – nişte puştani de şcoală generală – un internat, tragi tu concluzia – şi mici probleme aferente vârstei. Pentru ca totul să fie dat peste cap, încă din prima jumătate, când afli că puştanii erau într-o şcoală-închisoare, de prăsilă. Kathy H. (Carey Mulligan) ne aruncă 15 ani mai târziu, împăcată, într-o lume de-a dreptul X-Files. Datorită lirismului (imaginea este impecabilă, dar şi convenţională), vocii din off care ne explică pe tonul cel mai comun ce are să se întâmple, latura cu potenţial neveridic din film este vizibil îndulcită. Scenariul nu suferă de obsesia twist-urilor emoţionante – ştii de la început care le va fi sfârşitul. Şi totuşi te ambalezi când scenariul dezvoltă o nouă portiţă (găselniţa cu „dragostea adevărată” ce poate fi verificată prin activitate artistică). Dar e doar o amăgire, de dragul interacţiunii cu filmul.

Resemnarea protagoniştilor în faţa sorţii cunoscute este cheia în care întregul plot este dezvoltat. Nu se revoltă, nu demască un sistem şi nici nu îşi caută identitatea. Tocmai această pasivitate poate intriga pe mulţi, găsind „Never let Me Go” drept un film ratat, lipsit de culoare. Nu vreau să mă gândesc ce ar fi ieşit cu un implant serios de acţiune, dintr-un film calibrat, care oricum, se află la doar un fir de iarbă de zona devastatoare cu risc seismic-lacrimogen. 

Văzut la DaKino, vineri, 26 nov. 2010.


4 comentarii:

  1. Vazut si eu la DaKino, pe 16 noiembrie. Placut mult. Dar, cartea fiind una dintre preferatele mele, mi-a fost imposibil sa le vad diferentiate. Mi-a placut mult filmul pentru ca a exprimat perfect atmosfera si ideea din carte. Si cred ca stiam atat de bine personajele, incat nu-mi dau seama daca au fost schematice sau nu. Oricum, nu au fost facute compromisuri la adaptare :)
    Vreau sa revad

    RăspundețiȘtergere
  2. Sunt total de acord cu ideea din final, legata de resemnarea protagonistilor. Iar cei care gasesc in aceasta pasivitate a lor ratarea filmului inseamna ca nu au prins mesajul. In opinia mea nu e vorba neaparat de clone, caci aceeasi resemnare o are orice om, daca e sa privim oarecum metaforic filmul (si monologul din final al lui Kathy se refera exact la asta). Iar impactul e si mai mare daca personajele sunt tinere, caci moartea unui tanar impresioneaza si revolta (cel putin pe moment). Am mai citit pe undeva cum ca filmul ar pune in discutie dreptul la viata sau egalitatea clonei cu omul obisnuit. Le consider chestiuni secundare, iar mesajul principal cred ca e cel legat de resemnarea omului (clona sau nu) in fata mortii. Am fost deprimat o zi dupa ce l-am vazut si sunt curios cum e cartea.

    RăspundețiȘtergere
  3. @trifoi: nu au fost făcute compromisuri la adaptare pentru că probabil însuşi autorul a stat în poziţia de co-scenarist, cred.

    @andrei: cred că discuţia unora despre resemnare se trage dintr-un fel de aşteptare de tip clişeu pe care o ai de la un astfel de plot. însă resemnarea nu este cheia filmului într-un mod forţat. până la urmă argumentaţia (seria de monologuri ale lui Kathy) duce spre: noi, clonele, suntem aomeni de mâna a doua.

    RăspundețiȘtergere
  4. Tu, aici te contrazic. Nu mi-a lasat nici un gust. Mi s-a parut fad. I-am facut si eu un fel de replica, la nervi, ca m-a enervat :)

    RăspundețiȘtergere

comentează-te!