FILM: bal / miere (reg. Semih Kaplanoglu, Turcia, Germania, 2010)

Pentru cine se întreba de ce ultimul film al lui Kaplanoglu câştiga la începutul anului ce stă să se spulbere, marele premiu la Berlin, îmi permit să spun că ce îi place mai mult Ursului, dacă nu „Miere(a)”? Ultima peliculă întregeşte tripticul turc, început cu „Ou” şi prezentat la Cannes în 2008, şi continuat cu „Lapte”, prezentat la Veneţia, în 2009 – fiecare dintre ele şi-a găsit sălaş şi pe Blogul (meu) cu filme, în premieră între cei care suferă de blogoree.

 

Au fost mulţi care se întrebau de unde a mai apărut şi „ăsta”, având în vedere că „The Ghost Writer” (ultimul Polanski) sau „Submarino” (r. Thomas Vinterberg, Danemarca, 2010) erau „date” drept „cu mari şanse de victorie”. Nimic de spus, puteau fi ele: Polanski era în plin scandal în dosarul „Lolita şi pedofilul”, şi cum se ştie, Berlinul are o slăbiciune mai mult decât acceptabilă în unele cazuri, când vine vorba de teme politice; celălalt, „Submarino”, e un film în mare parte închegat, care prezenta un atu serios (în astfel de eventuri, „atuurile nu sunt de lepădat”): urma aceeaşi matrice tematică (familia destrămată care bântuie prezentul) urmată şi de „Laptele deznădejdii” (r. Claudia Llosa, Peru, 2009), „Nunta lui Tuya” (r. Wang Quan’an, China, 2007) sau „Sarajevo, dragostea mea” (r. Jasmila Žbanić, Bosnia şi Herzegovina, 2006) – toate încoronate la Berlin, în ultimii ani. Şi totuşi, Berlinul decide să îşi primească copilul rătăcitor cu braţele deschise şi să îl pună în capul mesei, spre surprinderea tuturor.

Acum o să încerc să mă lepăd de orice urmă de subiectivism care mi-ar putea fi dictată, având în vedere slăbiciunea mea faţă de poetul-regizor Kaplanoglu. Spre deosebire de celelalte două filme ale tripticului, „Miere” pare mult mai accesibil, turcul schimbând puţin strategia pe care a urmărit-o în celelalte: o primă schimbare, esenţială, care se vede cu ochiul liber, este că a optat pentru un director de imagine nou. Camera dirijată din mână este înlocuită, în mare, de camera  fixă; planurile generale sunt combinate cu cele care se concentrează pe detalii, creând imaginea unui foto-album mişcător, plin de sensibilitate, cu mult mai fotografic. Vulgarizând, nu este un singur cadru pe care să nu fi tentat să îl înrămezi sau să îl postezi pe desktop.


Kaplanoglu înţelege că pentru a scăpa de acel elitism care i-a fost imputat, trebuie să opereze o distincţie clară între subiectul filmului şi simbolistica la care face trimitere nestingherit, care, în celelalte două filme ale ciclului, se dizolvau una în cealaltă. Se apropie foarte mult de „Insula” lui Kaneto Shindô (probabil unul dintre filmul ce s-ar regăsi în top ten-ul personal, all-time), lansat acum fix 50 de ani.

Despre „Ciclul lui Yusuf”, nu o să mai dezvolt nimic. Am făcut-o de două ori anul trecut. Spuneam că „Miere”, la nivelul imaginii, arată uşor altfel. Tratamentul cromatic este diferit. Pentru scenele de exterior, realizatorii optează pentru culori puternice, diluate în tonalităţi de ocru şi arămiu creând atmosfera unui spaţiu atemporal, „à l’orgine”. Singurele scene care ne trezesc din reverie fiind cele ancorate în orele de şcoală, când Yusuf încearcă să scape de emotivitate şi să citească corect, aducându-ţi aminte de fenomenalele momente din „Kasaba”, al lui Ceylan, când pe fondul lecturii şi a cântecelor închinate maestrului Atatürk se vede o şosetă udă care se scurge pe plita fierbinte. Pentru scenele de interior, Kaplanoglu vede casa părinţilor lui Yusuf drept un loc magic, iar orice astfel de spaţiu este scufundat într-un spaţiu clar-obscur – lumina puternică de afară şi camerele întunecate. Întotdeauna este o sursă de lumină subtil plasată (în lapte, o confruntare dintre mamă şi fiu are loc în liniştea nopţii, la lumina unui neon stradal; în „Miere”, Yusuf îşi enervează mama cu stingerea repetată a luminii în timp ce ea pregăteşte masa; sau scena în care luna, reflectată în apa dintr-un butoi cu apă, pe care încearcă să o prindă în palme – care mi-a amintit de un film chinez, relativ recent – „aprox. Ping -Pong în Mongolia”, în care nişte puştani descoperă o minge de ping-pong şi pe care o consideră un tezaur aparţinând spiritelor ce bântuie pustietatea, impresionaţi de asemănarea cu luna).


 

Kaplanoglu îşi cataloghează filmele drept produsul unui realism spiritual: nu doar că urmăreşte drumul stingher al lui Yusuf în trei momente diferite ale vieţii, dar îşi expune într-o formă lirică, dezamăgirea pe care o are faţă de faţa brutală pe care o dobândeşte timpul. În „Lapte”, scena de deschidere aducea în prim-plan o femeie legată, cu capul în jos; în „Miere”, tatăl este surprins în aceeaşi poziţie, în timp ce se ţine de o creangă de copac aflată pe punctul de a se rupe. Este spaţiul tradiţional, care pentru Kaplanoglu este, în zilele noastre, desfigurat şi confuz.

 

Kaplanoglu despre micul-actor-Yusuf: „Bora avea un caracter diferit faţă de personajul Yusuf gândit de mine. Este foarte sociabil. Era imposibil să îl las aşa. Trebuia să îl joace. A fost greu să îl obţin pe Yusuf de la el. Am muncit mult şi am avut răbdare. I-am explicat personajul scenă cu scenă, cum am putut mai bine. Am pus bazele unei legături dintre noi, bazată pe încredere. Aş putea spune că am lucrat cu el aşa cum lucrez cu orice alt actor. Bora a fost suficient de curajos să mi se lase pe mână şi niciodată nu am trădat încrederea şi respectul pe care le aveam faţă de el. Am învăţat multe din încercarea mea de a-l face pe băiat să se concentreze pe rol. Cum nu am copii, nu putea fi vorba de experienţă (...)” (orig. Eng.)


În 2009, scriam şi despre "Ou" şi "Lapte".





0 comentarii:

comentează-te!