FILM: medalia de onoare (reg. Călin Peter Netzer, România, 2010)

„Medalia de onoare” este o comedie (neagră), din specia „râsu’-plânsu’”, un hibrid care trăieşte la noi, şi s-a dezvoltat de-a lungul anilor. Să zicem, că maturitatea a fost atinsă în cazul ăsta – un subiect cu pulpă, tratat onest şi cu foarte multă atenţie.

Nu ştiu cum ar fi arătat „Ion” fără Victor Rebengiuc, şi „Medalia ... ” fără un personaj principal. Cert este că Rebengiuc rezonează la un tip de umanism pe care realizatorii filmului şi l-au propus, antamându-se la un adevărat one-man-show, emoţionant, cu o tensiune care nu doar te asmute, lăsându-te cu pantalonii în vine când ţi-e lumea mai dragă.

Ion I. Ion este un fost „tovarăş” al poporului. Din prea multă prietenie, înainte de anul căderii Bastiliei bucureştene, îşi turnase organelor competente fiul, care intenţiona să treacă graniţa. În zilele filmului, anul 1995, Ion primeşte o scrisoare oficială prin care este înştiinţat că este invitat să îşi ridice de la sediul MapN-ului medalia de onoare acordată pentru fapte falnice. Mintea îi zburdă: poate o însemna asta o înaintare în grad, şi implicit o mărire de pensie. În termeni mercantili, Ion se gândeşte pe loc cât ar valora tinicheaua (simbolic şi amăgitor, suflată cu aur) iar primul lucru pe care doreşte să îl facă este să o amaneteze. Pe parcurs, are o nouă revelaţie: medalia de onoare îl poate reabilita în faţa nevestei – care nu îi mai vorbeşte de la fuga fiului în Canada – dar şi în faţa băiatului care refuză să îi vorbească la telefon. Numai că mai este un hop de trecut. Ion nu înţelege de ce i-ar fi acordată o medalie tocmai lui, care nu a făcut nimic notabil. Având în spate propria-i conştiinţă, ce încearcă să refacă istoria, să pună cap la cap amintiri, frânturi, istorioare minore. Aici, poate şi premiera filmului: un personaj aspirat de camera de filmat, fir cu fir, pentru prima dată pus în situaţia de a-şi evalua (redescoperi) eu-ul şi salva ego-ul.

Cine este Ion I. Ion? Este un om simplu, comunistul (- nu ca specie politică!) naiv (pentru o bucată mai mare de pâine graham era mai bine să te dai cu „ăia”), recondiţionat-forţat, care după 1990 este pus în situaţia de a se reidentifica, reambala, în condiţiile în care este nevoit să îşi renege mai bine de 40 de ani de existenţă. Este exponentul unui larg segment de români, care după anul revoluţiei au trecut dintr-o barcă, în alta, voit sau nevoiţi, aceia care astăzi încep istoricul din cv strict cu anul 1990.

Special-appearence-ul celuilalt Ion (Iliescu) este una dintre pietrele grele ale filmului. Evenimentul de la “Palat” este original şi comic : panoramarea care surprinde decorurile fastuoase concurează cu minusculul Ion, cu probleme mici, într-un univers aşijderea. De altfel, întregul film este o conjugare a antitezei dintre major şi minor : importanţa prezenţei la întâlnirea cu preşedintele (acordarea medaliilor de onoare pentru fapte notabile în timpul celui de al Doilea Război Mondial) şi misiunea nesemnificativă a lui Ion I. Ion, aceea de a înmâna şefului statului petiţia locatarilor din blocul X, nemulţumiţi de neînlocuirea unor ţevi de apă ; privirea spăşită a lui Ion când priveşte statuile falnice din centrul oraşului, clădite în cinstea “eroilor naţiunii”.

În concluzie, vă invit să mergeţi la filmul lui Cătălin Netzer. Nu este nici trendy-cool, nici înecat într-o elipsă narativă. In plus, vă poate ajuta să vă înţelegeţi vecinii de bloc, sexagenari.

4 comentarii:

  1. Era în plan zilele astea, acum cu atât mai mult :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Vazut, placut. Dar muzica, domnule, cum ramane cu muzica? Asa mi-a adus aminte de Mr Nobody de nu stiu ce a fost cu mine :)

    RăspundețiȘtergere
  3. @ o plăcere!

    @ muzica ţi-a adus aminte, sau filmul?

    RăspundețiȘtergere
  4. @Bogdan - Pierre Van Dormael nu cred să aibă ceva a face cu Philip Glass, dar muzica lor mi se pare că trimite în aceeaşi direcţie. Despre care ar fi multe de zis, dar nu mi-am ales ora potrivită pentru asta :)

    RăspundețiȘtergere

comentează-te!