FILM: marţi, după crăciun (reg. Radu Muntean, România, 2010)

Imaginea nu este din film, dar ar fi putut să fie

Cred că este prima prima dată când mi se întâmplă ca un film românesc multi-lăudat prin festivaluri şi presa culturală de la noi (care nu este), de opinie şi de ... aşa..., care să mă fi lăsat rece. Ciudăţenia vine şi din faptul că nici nu pot spune că este un film slab - ar fi incorect.

Dacă este ceva care mi se pare discutabil în filmul ăsta este absenţa reliefurilor: de la un capăt la celălalt, filmul este plan. Banalul este luat prea în serios şi asta se reflectă la toate nivelurile: subiect, montaj, mâna regizorală, confruntări. Replicile sunt de pe câmpul de luptă, de acolo, dar par uneori prea studiate - dialogurile par a fi scrise într-un laborator şi testate pe şoareci; dacă şoarecii au râs, replicile trec mai departe. Când nevasta se aruncă într-un conflict dur, tonul pare mai degrabă vulgar, şi mai puţin o expresie a nevoii de a arunca o nuanţă de tensiune. Nu mă înţelegeţi greşit, mi se pare că Mirela Oprişor este singura care îşi înţelege bucata de rol şi altfel, şi chiar mi-a plăcut.

Despre ce ar fi putut să fie filmul? Despre relativitatea intimităţii, consumului aşa-zisei iubiri şi oameni care nu se înţeleg (pe ei). Ar fi putut fi! Asta pentru că povestea din spatele filmului nu se întrevede mai deloc, replicile fiind colorate dacă le judeci separat, dar scoase din incubator dacă le pui cap la cap. De la un moment dat, am luat filmul drept un set de sketch-uri de sine stătătoare, care nu construiesc mai nimic, în final. Dorinţa aia de a transpune replici cât mai credibile a abătut scenariştilor atenţia de la traiectorie - de unde plec şi unde vreau să ajung, şi ce vreau să spun cu ele? Exemple? Comparaţia dintre scena din deschiderea filmului  şi cea în care bărbatul trece să o maseze pe ea. Sunt două moduri de a defini intimitatea. Şi... cam atât.

Scena de la cabinetul stomatologic? De-a dreptul penibilă! Presupun că menirea ei era aceea de a ilustra reacţia celor trei: Amanta (Maria Popistaşu) se aruncă într-un val de explicaţii în limbaj medical, pe care scenariştii l-ar fi vrut ca imitând limbajul specializat cu pricina, din care muritorul de rând nu înţelege mai nimic. Ce iese? O salată Berzelius! Stângăciile discursului amantei, în loc să se tragă din situaţia dificilă în care a fost pusă - prezenţa amantului şi a nevestei lui, în poziţia de a da sfaturi medicale copilului - transformă momentul într-un real fiasco: deschide gura şi turuie o sumedenie de termeni medicali pe care - doar se vede - nici ea nu îi înţelege.

O uşoară lumină se întrevede în scena de la masă, când mama amantei îi dă o prăjitură şi fac un schimb sărac de "idei" despre viaţă.

Nu prea am înţeles ce face din filmul ăsta un film remarcabil, din păcate, şi implicit, îndreptăpţit să îi fie închinate tone de maculatură şi kilobiţi. Iar (şi mai) din păcate, mie unul mi-a dispărut uşor dorinţa de a avea răbdare şi motive necesare pentru a-l revedea.

Concluzie: şi "realismul" trebuie să îşi vadă limitele.

Un comentariu:

  1. bine punctat, realismul sa se intinda domne cat il tine plapuma conjugala...daca platfusul imaginilor ar fi fost indulcit de ceva close-up-uri, de ceva taieturi, de ceva sudoare poate ca realismul ar fi parut natural, o camera tremuranda ceva...nimic...si da scena cu mama amantei bestiala; f funny poza

    RăspundețiȘtergere

comentează-te!