FILM: les herbes folles / ierburi sălbatice (reg. Alain Resnais, Franţa, Italia, 2009)

Dacă nu ai cunoaşte numele realizatorului, ai fi tentat să spui că "Les herbes folles" este un film de debut: foarte pasional în voce, dens, creat dintr-o dorinţă de a spune multe într-un singur film, ; pe alocuri stângaci în expunerea povestirii. Şi totuşi, Resnais - unul dintre regizorii mei de suflet (încă în viaţă) - s-a detaşat de mult de un discurs vertical, abordând un ton mai degrabă relaxat.

Resnais, la o vârstă la care cei mai mulţi cântăresc bătrâneţea - "ce bine era atunci!", arată o poftă de joacă absolută, ţinându-se de declaraţii de amor, îndreptate femeilor, emoţionalulului drept catalizator al raţionalului, către cinema.


Povestea este simplă, însăşi vocea din off ce ne urmăreşte cam pe toată durata filmului avertizându-ne că da, este o întâmplare banală, dar cine ştie la ce poate duce - un detaliu care ar putea atrage atenţia iubitorilor de cinema. André Dussollier şi Sabine Azéma sunt Georges şi Marie. Georges găseşte un portofel în parcarea unui centru comercial pe care, evident, Marie îl pierduse. Georges îl raportează la poliţie, iar pe Marie o mănăncă să afle cine i l-a găsit, şi să îi mulţumească personal. De aici, un întreg val de acţiuni care merg pe principiul elasticului întins. Din acest punct, fantezia şi realitatea vor merge braţ la braţ, odată regulile jocului acceptate şi de tine. Ce este real sau ce este doar produsul unei minţi dornice de a fabula - nu vei ştii.

Georges pare un obsedat sexual. Deşi filmul nu oferă o versiune explicită asupra trecutului său, putem deduce că el are anumite antecedente care l-au pus faţă în faţă cu poliţia: gardienii din mall îl urmăresc cu surprindere, vânzătoarea de ceasuri are o atitudine rece, două pipiţe trecând prin parcare îl enervează iar el îşi spune în gând "Ştii că te-a costat în trecut!", vrând probabil să le omoare pentru că nu au gust la haine; prima oară în sediul poliţiei, Georges ezită să spună că a găsit un portofel pe stradă, iar în gând se lamentează "M-a recunoscut! Ce să fac? Să îl omor?". Toate aceste scene au un umor subtil care te fac să nu iei nimic în serios. Şi totuşi, Resnais se încăpăţânează şi ne ţine o lecţie despre cum o pasiune poate lua naştere: iraţionalul nu poate fi măsurat, dar efectele-i pot fi create. Cu alte cuvinte, habar nu are să imprime propria viziune asupra naşterii dragostei, ştie doar că ea se întâmplă. Te invită să te arunci într-o libertate totală - a gesturilor, a faptelor, detaşat de tot soiul de constrângeri:

Sans clients, pas d'argent
Sans argent, pas d'avion

- spune prietena lui Marie când vede că acesteia începe să i se încingă călcâiele după amorezul din telefon. Şi Georges îşi dă seama că lucrurile pot scăpa de sub control - vorba aia, are o nevastă acasă cu care se pare că se simte confortabil. Pentru asta, tunde peluza din faţa casei - acele herbes folles - un gest de asigurare confortantă a faptului că a spus stop în ultimul ceas. Emoţia şi curiozitatea înving însă, finalul fiind un fel de apogeu al libertăţii.


Sunt câteva scene care m-au uns auditiv şi vizual: prietena lui Marie stă în maşină, în faţa casei, iar Georges apare, beat şi îi spune prin geam "... maşina dumneavoastră, sincer... pe de altă parte, dumneavoastră..."; o alta ar fi momentul în care Marie şi Georges se întâlnesc în faţa cinematografului, iar ea nu poate să verbalizeze ceea ce simte, deşi gesturile sunt elocvente. Cele două scene sunt definitorii pentru "Les herbes folles" trasând două mari caracteristici ale filmului: dublul limbaj pe care numai un maestru îl poate transpune, şi eul interior, animat de emoţie - adevărata faţă a personajelor sale.


Imaginea (nu "cinematografia", cum am mai văzut pe unele bloguri) este semnată de Eric Gautier, cel care printre multe alte filme şi-a adus şi contribuţia din aceeaşi postură, în anteriorul film al lui Resnais, diafanul "Coeurs", despre care reuşeam să notez câteceva în urmă cu o jumătate de an. Ca să nu mai vorbim de ultimul "desplechin", "O poveste de Crăciun", de unde i-a adoptat pe Amalric şi Devos - aici în rol de îngeraşi ai raţionalului.

"Ierburi sălbatice" este în mod categoric, unul dintre cele mai bune filme ale începutului de an (pour moi, évidemment).

Văzut prima oară la Elvira Popescu, în 22 aprilie, 2010.

4 comentarii:

  1. ... aşa spuneam şi eu :))

    RăspundețiȘtergere
  2. m-a cam naucit filmul asta, a fost o surpriza de la inceput pana la sfarsit, cateodata aveam impresia ca-si bate joc de mine. cred ca ar trebui sa mai urmaresc cateva din filmele lui Resnais, din ce spui tu aici trag concluzia ca merita.

    RăspundețiȘtergere
  3. cum cred că am mai spus, Resnais e unul dintre regizorii mei francezi de suflet, pentru suflet. Nu îţi fac recomandări - filmele se descoperă prin întâmplare, dar "Anul trecut la Marienbad" e o capodoperă (şi dacă vrei, te poţi aventura şi cu Alain-Robbe Grillet, recomand să începi cu "Trans-Europp Express").

    RăspundețiȘtergere

comentează-te!