FILM: last conversation / ultima conversaţie (reg. Noud Heerkens, Olanda, 2009)


Cu o durată puţin peste o oră. Un film-experiment (pentru unii), doar un alt stil filmic (pentru alţii). Kiarostami folosea povestea lui Shirin în filmul omonim drept pretext pentru a surpinde de fapt exploziile faciale ale doamnelor din cinematograf: tristeţea, surprinderea, ororea, plăcerea. Aşa lua naştere un fel de poveste exterioară, a publicului, care îţi vorbea despre filmul care nu ni se arată la faţă niciun minut. În "Last Conversation", Noud Heerkens conduce cam spre aceeaşi idee. O damă bine vorbeşte timp de o oră cu fostul amant, în timp ce este la volan. O sumedenie de unghiuri o surpind from head to toe. Îi auzim replicile, interlocutorul fiind dincolo de linia telefonică. Dama îi spune că se îndreaptă spre aeroport, având în cap o scurtă vacanţă. Deduci pe parcurs, însă, că nu este vorba de niciun drum spre aeroport, şi că de fapt, blonda simte nevoia de a se îmbăta cu o pseudo-evadare: apasă acceleraţia maşinii şi are senzaţia că fuge. Replicile trec pe un plan secund. Am fi putut avea de a face şi cu o versiune mută: încruntarea, strânsoarea ridurilor din coada ochiului, sticla de 0,5 cu apă pe care o soarbe din când în când explică povestea singure.

Experimentat de mine în 14 iunie, 2010, la Elvira Popescu, în cadrul Retrospectivei Tiff.

0 comentarii:

comentează-te!