FILM: luna verde (reg. Alexa Visarion, România, 2010)

Sursa imaginii: cinemagia.ro

Weekend-ul trecut, la cinematograf, am văzut "Luna verde", o producţie care spune (eu zic că doar încearcă) o poveste despre tinerii de astăzi (USP-ul filmului)... Treaba cu filmul ăsta românesc este că are un concept (doar de regizor şi scenarişti cunoscute, din păcate) iar în logica lui, seturile de preludii doar mimează anume momente decisive care ar trebui nu numai să pregătească terenul deznodământului, dar şi să plaseze într-o naturaleţe deplină cele întâmplate. Ori în pelicula cu pricina, sunt practic două filme încadrate de acelaşi generic, ceea ce devine pentru tine, ca spectator, frustrant: să nu poţi spune nici că ai văzut un film în totalitate prost pentru că - iar aici vin argumentele x, y şi poate z - dar nici să poţi declara că ai văzut un film bun, pentru că nici tema, şi nici subiectul, nu sunt relevate (doar bâjbâite). Iar atunci, nu îţi rămâne să declari decât că nu l-ai înţeles - atitudinea safe care te pune să îţi macini creierul până prinzi ideea. Problema cu "Luna verde" este că are un final eliptic - ceea ce nu ar fi catastrofal atâta timp cât ai de a face cu un concept bine operaţionalizat (în termeni de creativitate, în film) - dar nu rămâi cu problema în braţe şi încerci să o macini până iese pulberea de aur. Pentru asta îţi trebuie un motiv pe care ultimul film al lui Visarion Alexa îl ratează.

"Luna verde" este doar un set de scene pulverizate cu un misticism ieftin - acte cu rol de premoniţii ale morţii (vezi ultima întâlnire cu părinţii a unui pierde-vară - rolul lui Răzvan Istodor, şi momentul păpuşii care sângerează; scena miresei de la popas sau sincronul dintre monologul actorului de teatru şi privirile fetei pierdute, din faţa magazinului de păpuşi). Unde mai pui că, din ce am dedus eu, personajele centrale erau nişte tineri predispuşi la depresie - iar singurul element care îţi indică asta este abuzul de Placebo şi "Pure Morning" de pe fundal, aruncate pe ici, pe colo, fără noimă (doar pentru că e mişto să bagi muzică pe care o ascultă tineretul din ziua de azi). Mai pui şi nişte discuţii gay-themed şi o plasezi şi pe Andreea Vasile (Irina, în film) al cărei râs, oricât de mult îndrăgesc tinerii actori pe care îi văd încercând din răsputeri să îşi schimbe registrul "lecţiilor de la şcoală", mi s-a părut cel puţin ciudat - a fost pusă să râdă ca să arate că orice râs forţat ascunde o dorinţă nebună de a te arunca de pe bloc precum Molko?!?!! (Râzi!)

Actorii mi-au plăcut. Poate, răzleţ, inegali, dar au reuşit să nu mă scrispeze, unde mai pui că în deschiderea filmului chiar plecasem cu un entuziasm - care pe parscurs, evident, s-a înecat în Marea Baltică a incoerenţei.

0 comentarii:

comentează-te!