La aproape trei ani după "Je vais bine, ne t'en fais pas" (singurul rol notabil al lui Mélanie Laurent în el se petrecea), Lioret păstrează registrul în care îşi spune poveştile, şi reinterpretează acelaşi insight care îl individualizează - distanţele care despart oamenii, şi scânteile care îi apropie. Lioret nu este un regizor exploziv. El nu urmăreşte intrigi spectaculoase. Însă are o afinitate deosebită pentru a trasa cât se poate de fin personajele sale. De fiecare dată, Lioret îşi învită privitorii la un fel de introspecţie, indiferent de pe ce punct al baricadei priveşti. Bilal vrea să ajungă în Londra pentru o a o întâlni pe Mina, al cărei tată deja o promisese drept nevastă unui mic proprietar de restaurant local. Însă, după ce o întreagă Europă nu a reuşit să îl doboare întorcându-l din drum, acum, în Calais, Bilal nu poate să traverseze doar cele câteva zeci de kilometri - o adevărată aruncătură de băţ pentru a-şi îndeplini visul. Lecţiile de înot reprezintă soluţia sa disperată, amăgit cum poate vedea ţărmul britanic pe vreme bună, dar nu îl poate atinge.
În Franţa, filmul a provocat o întreagă polemică naţională. Simon nu doar că îi ţine cursuri de înot puştanului kurd, dar îl şi găzduieşte de câteva ori în casă, ulterior fiind urmărit de poliţia locală şi suspectat de "partizanat" cu refugiaţii. Ministrul de Externe acuza regizorul filmului de a fi prezentat o imagine falsă a condiţiei refugiatului remarcând că legea care interzice oricărui cetăţean francez de a ajuta imigranţii este valabilă dar nu a mai fost aplicată de foarte mult timp.
Deşi Lioret îşi asumă un oarecare demers umanist prin "Welcome", fapt recunoscut chiar de el prin interviuri, filmul nu suferă de un tezism grosolan, sustrăgându-se tentantelor scene-şoc. E adevărat, scena în care Bilal se sufocă sub o pungă de plastic pentru a nu fi detectat de aparatele poliţiei de frontieră sau percheziţiile nu sunt de neglijat. Ele asigură componeneta thrilling filmului şi intră cam în aceeaşi categorie cu cele susţinute de imigranta turcă (Tautou) din "Dirty Pretty Things" (2002) care trebuia să se dea micilor servicii sexuale din pauza de masă. Cu alte cuvinte, regizorul francez se ocupă de spaţiul geografic al Calais-ului - cum în locul acesta, paradoxul provine din a fi, pe de o parte, recunoscut drept refugiat politic de către Statul Francez, cu toate drepturile, dar, pe de altă parte, cum discriminarea se petrece la orice pas.
Dincolo de finalul uşor cam melo- (pentru gustul meu, cel puţin), ultimul film al lui Lioret este suficient de captivant şi rezonabil de emoţionant.
Trailer oficial
0 comentarii:
comentează-te!