FILM: le dernier pour la route (reg. Philippe Godeau, Franţa, 2009)


Hervé se trezeşte. Cu trupul în poziţia mortului, se scoală din pat, îmbrăcat cu hainele din seara anterioară: o geacă de piele neagră, şi cu un păr răvăşit. Dă să îşi sărute soţia dar aceasta se preface că doarme. Părăseşte dormitorul iar cu o geantă ocru, în mână, iese din casă. În urmă, fiul iese din cameră şi rămâne pe hol. Hervé traversează strada şi intră în primul restaurant. Cut. La un "Bună dimineaţa" o mână îi întinde de dincolode tejghea un pahar plin cu vin alb. Cut. Îl ia şi pe al doilea. Cut. În gară, acelaşi lucru. În tren, îl vedem cu două doze de Heineken pe masă. Forma asta de expresie a fost aleasă de Philippe Godeau pentru a identifica "problema" filmului.

Aflat la debut, în calitate de regizor, după ani de zile de stat în barca producătorilor, Godeau reinventează prin "Le dernier pour la route" tema confruntării cu dependenţa de alcool. Debutul este onorabil prin optica pe care o impune, lansând în centru individul, iar undeva pe un loc marginal lupta acestuia cu dependenţa, eliminând din spectrul vizibil atât de uzitatele, facilele, savuratele de public scene în care personajul se luptă cu demonii interiori. Nu avem de a face nici cu clasicul motiv al vedeniilor, iar pereţii nu sunt nici ei scrijeliţi sau încadrând un veceu împuţit. Mizerabilismul individului dependent este asigurat în viziunea lui Godeau de persoana însăşi care se vede încercată de imposibilitatea de a mai comunica cu ceilalţi. Greşelile ce decurg din "păcatul" alcoolic nu-l afectează doar pe el, dar afectează şi pe celălalt, viaţa de familie, în cazul nostru - "Nu înţelegi! Absenţa ta îmi face bine!", îi va spune soţia lui Hervé (jucată de Anne Consigny - sora malefică din "Un conte de Noël").

După cele câteva minute de teasing, în care îl vedem adulmecând urmele de alcool la tot pasul, Hervé ajunge la un centru de dezintoxicare, prin voinţa proprie. Aici, regizorul ne mai face o surpriză care pe mine unul, pe moment, m-a nedumerit grozav. Centrul nu este un stabiliment cu o structură rigidă, impersonală, lugubră chiar, cu ferestre mici şi spaţii întunecate, în care pacienţii sunt izolaţi şi nevoiţi să îşi ispăşească pedeapsa pentru că au tras cu ochiul la fructul oprit. Dimpotrivă, "locuitorii" stau doi câte doi, îşi împărtăşesc serile în mijlocul unui modul mobilat călduros iar ziua ies în aer liber ascultând radioul - o frescă modernă inspirată de Monet. O viaţă boemă ai zice cu atâta linişte şi plăceri, sau cum întreabă Hervé atunci când ajunge: "Spuneţi-mi vă rog, adevărul! Asta este un fel de sectă, nu?". Aici intervine Godeau. El va decoperta într-o manieră proprie ideea dependenţei de alcool neexploatând artificiile unor trimiteri directe (amintite mai sus). Principalul duşman al alcoolicului nu este dependenţa sa, care sub anumite reguli, poate fi ţinută sub control. Dependenţii lui Godeau sunt oameni normali - se poartă de parcă ar fi într-o scurtă vacanţă. Însă dincolo de feţele solare se ascunde o sumă de tensiuni interioare pe care ei încearcă să le ţină în frâu. Natura sau discuţiile au un rol de simulacru, transferând ideea că marii demoni se alungă în habitatul pe care tocmai l-au demolat.

François Cluzet îl interpretează genial pe Hervé. De fapt, la capitolul material actoricesc, este singurul care duce în spate întregul film. Mélanie Thierry, proaspăt premiată de Academia Franceză de Film, mi-a plăcut. Deşi nu a avut un rol consistent, dar a cărei voluptate creşte o dată cu apropierea de final a filmului, Thierry arată că are posibilitatea de a interpreta toate notele de pe portativ - de la tânăra de 23 de ani indolentă sau aparent puternică, directă în atitudine, la femeia isterică şi în pragul colapsului, pentru a inspira milă pe final. Şi nu a fost filmul ei! - asta ar fi problema!

Trailer oficial
Detalii despre film

0 comentarii:

comentează-te!