FILM: le silence de lorna / tăcerea lornei (reg. Jean-Pierre şi Luc Dardenne, Belgia, Franţa, 2008)


În privinţa fraţilor Dardenne, cu"Tăcerea Lornei", mi s-a îndepărtat şi ultimul dubiu pentru că trebuie să recunosc, după "Rosetta", "Le Fils" şi "L'Enfant" credeam că nu pot aduce nimic nou - reţeta anterioară era testată, şi pare-se că mergea. Tematic, cam toate filmele cochetează cu aceeaşi temă - hiper-uzitată de altfel, dar pe care cei doi reuşesc să o revigoreze. Iar cu ultima lor contribuţie, se confirmă că nu pot doar să lucreze tematic bine, punând în spatele unui personaj (şi al unui actor) întreaga povară, dar şi tehnic şi stilistic se pot reinventa, având curajaul de a aborda o temă care poate foarte uşor să cadă în derizoriu, patetism şi alte forme conexe.

În "Tăcerea Lornei", tema degradării morale care îţi este impusă, lupta pentru supravieţuire efectivă este completată de o componentă şi mai profundă, o meta-formulare, în care nu eşti doar martorul unui conflict plat dintre erou şi acel "the thing" - piatra diavolului care te împinge la un comportament degradant - ci contextul este unul fragementat de o multitudine de alte conflicte, având ca efect o tratare a subiectului precum un volum multi-dimensional. Lorna este o imigrantă albaneză pe punctul de a dobândi cetăţenia belgiană, în urma unei căsătorii "la mica înţelegere" cu un tânăr distrus, dependent de droguri. Primul raţionament mercantil apare: belgianul acceptă "căsătoria" pentru a face nevoie de bani pentru droguri; Lorna doreşte să rămână în Belgia pentru a-şi deschide o mică cafenea, primind ulterior bani din partea unui rus care se va căsători cu aceasta, după divorţ. Scenariul este demontat însă. Lorna îşi dă seama că problema belgianului Claudy-"le drogué" nu este dependenţa de substanţe narcotice, ci trăieşte drama singurătăţii. De la o atitudine rece, distantă dar relativ de fair play având în vedere regulile jocului iniţial, cei doi se apropie dintr-un impuls pur uman (şi nu, nu este acel convenţionalism din road movie-uri, când protagoniştii se urăsc iar pe parcurs se cunosc din ce în ce mai mult pentru ca în final să iasă şi un posibil măritiş). O scenă de sex este urmată de singurul moment în care filmul emite o aură de plăcere: Claudy mergând pe biciletă, iar Lorna alergând după el.

Pe Dardeni îi leg întotdeauna de Bruno Dumont. Atât la Dardeni, cât şi la Dumont, starea naţiunii este cea care interesează. Dacă însă la Dardeni, în toată troaca mizeră, plată, rece, în final, se înfiripă o urmă de sensibilitate, protagoniştii devin un fel de mici eroi de cartier pentru că nu s-au prăbuşit la ultima lovitură a degradării - Rosetta renunţă la job-ul pe care îl câştigase prin trădare, maestrul-tâmplar din "Le fils" se opreşte la timp în încercarea monstruoasă de a-şi ucide duşmanul minor - Dumont are o abordare mult mai violentă. El îşi revendică un fel de apocalipsă umană înainte de vreme. Scenele de sex sunt tratate dintr-un punct de vedere chiar grotesc - vezi scena explicită din lanul de grâne din "La vie de Jésus" (1997), repetiţia celor două scene de sex din "L'humanité" (1999) sau cea din "Flandres" (2006), unde amorul se petrece în boschetul în care anterior, unul dintre protagoniştii filmului îşi făcuse nevoile. Se petrece o devalorizare a amour-ului parizian, pentru că da, sexul este o pură nevoie fiziologică - fără discriminare - aşa cum îmbrăţişările pleacă dintr-o nevoie pur animalică de a "mirosi" pe cineva (vezi poliţistul-idiot din "L'humanité").

Însă Lorna fraţilor Dardenne deşi este aruncată într-o mare oală de rahat, prin propriia-i voinţă, are acel simţ uman - care la Dumont nu există (cu toţii sunt nişte idioţi care nici nu mai ştiu de ce trăiesc - nu mai au acel simţ al raţiunii care să cântărească actele). Ea va căuta o cale de mijloc - Claudy să moară de o supradoză, sau să obţină divorţul cât mai rapid prin alte căi? Şi cu toate acestea tăcerea Lornei este tăcerea oricărui om constrâns de a trece cu vederea murdăriile la care alţii recurg cu o deplină uşurinţă, este tăcerea care te protejează pe tine în faţa unor greşeli pe care le-ai comis, este tăcerea care îţi poate salva viaţa, dar nu şi vieţile altora.

video
Lève-toi! Lève-toi! (a câta oară)

Meet the Westerns. Arta Dobroshi, kosovara Lorna (şi invers) este abosult fermecătoare, încă o descoperire a fraţilor Dardenne după ce îi aducea în prim-plan pe Jérémie Renier (L'enfant), Émilie Dequenne (Rosetta), Olivier Gourmet ("Le Fils") sau Déborah François (L'enfant). Rolul ei îmi aduce aminte de Olga din filmul lui Ulrich Seidl, "Import/Export", amândouă conturând imaginea imigrantei din Est sănătoase, cu o voinţă de fier, dar care evident, iau direcţii diferite atâta timp cât Dardenii nu sunt nişte tezişti colorând un discurs al societăţii degradate pur biologic. Şi totuşi, există o scenă - unii cred că au trecut-o cu vederea, deşi eu mi-aş dori să nu fie aşa - în care, Claudy, milogindu-se pentru o mică doză, stă în genunchi, pe podea, iar Lorna îi pasează (e cel mai bun cuvânt), un recipient pe care practic îl aruncă pe jos, recipient care seamănă cu un vas pentru mâncarea animalului de casă. Acela a fost un gest de profundă umilinţă, poate una dintre cele mai groaznice acte din cinematografia recentă, alături de Rosetta chinuindu-se să ducă în braţe butelia care îi va decide sfârşitul, în timp ce prietenul trădat o priveşte dezgustat şi plin de ură de pe motocicletă. Însă Lorna nu urmăreşte umilirea, Claudy este cel care se umileşte sperând la viaţă. Atinge mâna Lornei.


Trailer oficial
Detalii despre film

0 comentarii:

comentează-te!