FILM: le goût des autres/ o chestiune de gust (reg. Agnès Jaoui, Franţa, 2000)


Scris de Jean-Pierre Bacri şi Agnès Jaoui, colaborare care se va materializa câţiva ani mai târziu şi în "Comme une image" (2004), "O chestiune de gust" este una dintre comediile mele preferate. Pornind de la personaje şi lumini stereotipe, ai putea spune că e un film plin de clişee, forme facile de a rezolva fiecare micro-intrigă. Însă ceea ce rămâne în urmă este un scenariu solid, care nu lasă loc de nici un fel de cârcoteală, şi un set de personaje (in)credibile cu un "curriculum vitae" ce devine din ce în ce mai transparent pe măsură ce fiecare linie de dialog este expusă.

"Le Goût des autres" este un film de tip monolit, evoluţia fiecărui personaj (iar filmul face uz de o multitudine) punându-şi osul la ceea ce am putea numi la raison d'être a temei. Agnès Jaoui vrea să demonteze profunzimea relaţiilor umane. Ceea ce este ilustrat este modul cât se poate de artificial pe care îl abordăm în relaţionerea cu semenii. Atâta timp cât fiecare om trăieşte în oaza sa personală va putea să controleze şi gestioneze propria prestaţie. Atunci când anumiţi stimuli intervin, eşti pus în situaţia de a defila în afară, contactul cu ceilalţi este inevitabil iar scopul fiind unul, eşti nevoit de a te autoregla şi răspunde discursului celorlalţi.

Complexe Culture 2 Rives. Jean-Jacques Castella, patronul unei fabrici este un veritabil exemplar de snob corporatist. Deşi prezenţa la teatru nu este văzută decât o pur formalitate, merge împreună cu nevastă, un alt exemplar demn de remarcat, cauza fiind de fapt inivtaţia unei nepoate care pare-se va juca în piesă. Teatrul este unul obscur, numit "Complexe Culture 2 Rives" - nume deloc întâmplător ales de scenarişti. Teatrul este un loc comun al societăţii pariziene, locul în care cele două bancuri ale Senei se întâlnesc, cel financiar-efervescent, şi cel cultural-emblematic, locul în care snobii corporatişti îi întâlnesc pe cei ce formează o aşa-zisă intelighenţie profundă.

Artistul de Paris. După câteva proteste neaoşe, Castella ajunge să o admire pe protagonista piesei de teatru faţă de care dezvoltă o anume obsesie, încercând să îi intre în graţie. Această străduinţă este într-o evidentă disconcordanţă cu ideea că arta se susţine printr-un fel de activitate demnă de un mecena. Raportul de simbioză dintre artist şi finanţator este evident în filmul lui Jaoui, aspect pe care îl va relua patru ani mai târziu şi în "Priveşte-mă!". Artistul lui Jaoui este şi el un snob, un suferind de auto-suficienţă intelectuală. Relaţia cu lumea "muritorilor" este una guvernată doar de interese economice, devenind evident viciată prin abaterea de la regula (utopică) "artă de amorul artei".

Femeile corporatistului. Filmul este unul destul de complex, fiecare personaj este tapetat cu o dramă personală, neştiind încotro să priveşti mai repede sau stând cu sufletul la gură să nu ratezi o piesă cât de mică, relevantă pentru dezlegarea puzzle-ului uman. Este şi cazul femeilor lui Castella, în principiu, două la număr. Nevasta trăieşte într-un fel de lume paralelă alături de căţel. Femeia, designer de meserie, îşi impune un fel de autism în raport cu tot ceilalţi ajungând până la a spune că îi plac mai degrabă animalele, şi nu oamenii. Autismul nu se reflectă doar la nivel relaţional, ci şi profesional. Implicată într-o provocare casnică - decorarea apartamentului cumnatei - dovedeşte nenumărate lacune estetice, optând pentru o decorare a camerelor pe propriul plac, mai puţin pe cel al locatarilor de facto.

Cealaltă femeie este Muza (Anne Alvaro), cea care îi suscită interesul pentru teatru lui Castella, fără însă a reuşi să îi insufle un fel de minimă cultură generală. Modul de relaţionare este unul cât se poate de ciudat. Pentru a o avea aproape, Castella apelează la serviciile sale pentru a învăţa limba engleză. Întâlnirile au loc pe un teren neutru - o ceanărie englezească. Clara Devaux este o actriţă de mâna a doua aşa cum ea însăşi recunoaşte. În economia filmului, ea va deveni liantul dintre cele două lumi - a magnatului financiar şi cea artistică.

Oamenii "preşedintelui". Dacă este să mă întreb ce personaje mi-au plăcut cel mai mult ar fi cei doi angajaţi ai lui Castella: bodyguard-ul şi şoferul. Construcţia celor doi dovedeşte că Jaoui a depus efortul de a gândi fiecare personaj în parte.

Natura relaţiei dintre cei doi este cel mai elocvent exemplu de dramamtic pe care Jaoui ni-l propune. Unul dintre ei se confruntă cu plecarea iubitei în State, acolo unde cel mai probabil va găsi pe altcineva iar celălalt cu oportunitatea de a se aşeza la casa sa, lucru care însă ar implica o serie întreagă de modificări în stilul de viaţă atât al lui, cât şi al chelneriţei-drug dealer. În "O chestiune de gust", nimeni nu este dispus să renunţe la ce are, nimeni nu doreşte să se închine compromisului care ar însemna fie trecerea peste anumite prejudecăţi - fie că este vorba de cele de natură socială (mediile diferite de provenienţă ale lui Castella şi Clara), fie de natură pur afectivă (bodyguard-ul şi şoferul, deşi împart acelaşi murături, nu se pupă, în urmă nerămânând decât anume discuţii fără conţinut).

Oamenii lui Jaoui sunt nişte egoişti - parveniţi.sentimentali. Fiecare îşi trasează propria sa linie de demarcaţie, peste care celălalt nu este nici nevoit şi nici nu are voie să treacă. Un fel de sare, dar fără piper. Ceea ce este şi mai interesant, fără a face din film o dramo-comedie hiper-intelectuală, este discursul pe care filmul tinde să îl ruleze privind în modul în care relaţionează indivizii. Pentru fiecare raport uman, personajele lui Jaoui au nevoie de un adjuvant, un spaţiu-pretext.

Trailer oficial
Detalii despre film

Un comentariu:

  1. mmm, interesant!
    Chiar vroiam să vad un film bun franțuzesc zilele astea și nu știam ce să aleg. Merci

    RăspundețiȘtergere

comentează-te!