FILM: cealaltă irina (reg. Andrei Gruzniczki, România, 2009)


După ce se încheia Anonimul de anul trecut, "Cealaltă Irina" îşi lua un set întreg de castane în cap din partea ălora cu critica "în sânge", spunând că premiul este nemeritat, "este o ruşine!" (citat din reclama cu ptu! seminţele) şi cum "Tulpan" ar fi meritat medalia cea mare. Cu urechile am auzit, cu ochii am văzut iar cu tâmplele n-am înţeles niciodată de ce un asemenea protest - deşi suspect mi s-a părut - fără argumente, doar simple abstracţiuni. (chiar şi în defunctul Cotidianul) Probabil că jocurile se fac undeva în spate iar niscaiva motive există, dar inaccesibile nouă, ăstora din pulime! Însă pulimea merge la film iar ceea ce întâlneşte este un mega-proiect românesc, extrem de curajos.

Din aceeaşi zonă tematică din care face parte şi "Francesca", debutul lui Gruzsniczki deschide un nou capitol în cinemaul local. Dacă în filmele cu adevărat consacrate, de după 1990, cineaştii români au preferat să întoarcă, desfacă, să lege şi dezlege acel "om nou" prins în mijlocul unei închisori cu perdelele trase, în care mediul abiotic era unul pur românesc, dar niciodată nu exista ca termen de comparaţie, raportare sau auto-reglare un spaţiu de dincolo de graniţe, "Cealaltă Irina" este o "Francesca" răstălmăcită, în care Francesca trece graniţa, dar toată lumina camerei rămâne aici, concentrându-se pe un Miţă cu mult mai slab în fire, care se lasă totuşi la fel de uşor sodomizat de vlăjganii de Bucureşti, în maşina privită de la distanţă. "Vlăjganii" sunt de data asta socrul şi cu soacra, de fapt toţi cei care nu l-au cunoscut niciodată şi pe... celălalt Aurel.

Când te uiţi în oglindă dimineaţa, ce vezi? De două ori, Aurel se priveşte în oglindă, cu barba-i acoperită de spuma de ras. Acela este pentru mine momentul dramatic-cheie al filmului. Pentru că da, "Cealaltă Irina" este un film al adevărurilor nespuse, al realităţii pe care individul nu o percepe pentru că se petrece într-un hors-champ prelungit (cinematografic vorbind).

"Cealaltă Irina", cu un subiect inspirat din realitatea cotidiană, ne aruncă în mijlocul unui cartier muncitoresc bucureştean, unde, între pereţii unei minuscule garsoniere, tapetată cu steluţe fosforescente, convieţuiesc Irina şi Aurel. Irina este ţăranca emancipată forţat prin venirea la oraş, oricare dintre femeile care se entuziasmează când face un credit "doar cu buletinul" sau merge la Plafar să îşi ia tratamente de mărire a ţâţelor. Aurel este un bărbat moale. Lucrează de noapte ca paznic la mall-ul din Eroii Revoluţiei, iar dacă ar fi după el, nici acolo nu ar lucra. Este genul de tip pe care îl vezi citind "Click" în tramvai. Irina se decide să ia drumul Egiptului pentru o "viaţă mai bună", apoi în ţară, asta după ce poartă o discuţie aprinsă cu Aurel pe care în final îl acuză cu "Te porţi exact ca tăticu'!". Aurel îi replică: "Nu te ţin legată. Pleacă dacă asta vrei! Dar mie mi-este frică!".

Aurel nu ştie că nu ştie nimic. Incertitudinea este punctul forte al filmului. Pare a se ghida după sloganul "what you see is what you get!", în sensul că rămân foarte multe lucruri adâncite într-un fel de negură, în care impulsurile interioare te trimit să te întrebi ce se întâmplă dincolo de cortină, dar pe care trebuie să le alungi cât mai repede pentru că ar însemna o adevărată crimă la adresa realei mize a filmului. De fapt, "Cealaltă Irina" este pelicula în care tu nu trebuie să ştii mai mult decât Aurel. Acesta se adânceşte într-un fel de iţe de supoziţii, tu nefiind invitat să elucidezi misterul dispariţiei Irinei, ci mai degrabă drama derutei pe care Aurel o trăieşte. El dezvoltă un fel de paranoia care se instalează atunci când frânturi de obiecte pe care tu le percepi drept reale, nu joacă decât un rol de mimesis. Iar aici, locul pe care îl ocupă instituţiile statului este extrem de binevenit. Bâlbâielile, întârzierile, confuziile de procedură nu trasează mai degrabă imaginea unui stat cu miliaone de fire pe care trebuie să le urmezi, ci alimentează descompunerea morală prin care Aurel trece. Toate uşile închise şi deschise cu întârziere, confuzia dintre "relaţii cu publicul" ca entitate şi obiectul real al său, pe care Aurel îl percepe drept un liant care îşi apropie urechea asupra fiecărei ego-probleme - vezi dialogul:

- Reveniţi!
- Când?
- Zilnic între 8 şi 16!

- îi accentuează starea de revoltă lui Aurel, care vede totul drept o conspiraţie internaţională, menirea fiind aceea de a i se ascunde adevărul. Starea de tensiune creşte, filmului lui Gruzsniczki abordând ca formă de expresie câteva scene succesive în care Aurel se află pe partea cealaltă a biroului vreunui funcţionar al Statului. Totul se învârte în jurul replicii "de colecţie", "Asta e soţia mea! Vi se pare că arată a sinucigaşă?", cerându-i funcţionarului să pună la dosar poza, de fapt "cuvântul" său care o disculpă pe Irina de sinucidere, înţelegând că ea ar fi putut să fie supărată "că nu i-am luat maşină de vase", dar că aşa ceva nu ar putea să îi provoace moartea.

Vorbe de duh: "Aurele, lasă-l în pace că a vut 40!" sau " - Nu mai îmi da fumul în nas! - Hai bre, să sunt slabe!"

Trailer oficial
Go @Mr. D.

Un comentariu:

  1. Mâine mă duc să-l văd :) Nu citesc încă ce-ai scris despre el, dar revin :D

    RăspundețiȘtergere

comentează-te!