FILM: yumurta/ ou (reg. Semih Kaplanoglu, Turcia, Grecia, 2007)


"Yumurta/ Ou" este primul film dintr-o trilogie-concept scrisă şi regizată de Kaplanoglu, completată de "Süt/ Lapte" (2008) pe care îl remarcam eu acum ceva vreme, şi "Bal/ Miere" care va fi prezent în selecţia oficială a Berlinalei, anul viitor, pare-se.

Kaplanoglu este un regizor modest. Tratează o temă profund metafizică în termenii cei mai simpli, fără a avea pretenţii de mari contemplaţii filosofice. Yusuf - "vedeta" întregii trilogii - este un poet ratat care se închină acum comerţului cu cărţi, în Istanbul - oriunde altundeva este mai bine decât aici - dispus fiind să îşi vândă o carte şi în schimbul unei sticle de vin. El se va întoarce în satul natal, undeva în apropiere de Izmir, pentru a participa la înmormântarea mamei sale. Aici o întâlneşte pe Ayla, o rudă îndepărtată, cea care o îngrijise pe mama sa. Scenariul este unul simplu - tema este banală. Însă ceea ce îţi atrage atenţia este modul în care Klapanoglu defineşte timpul şi îi identifică expresiile.

Yusuf este un înstrăinat. Rupt de întreaga realitate locală, el va găsi drept liant comunicaţional cu Ayla amintirile comune - rudele decedate. Referirea la acestea ia o formă extrem de originală, fiecare floare de pe pervazul camerei purtând numele fiecărui membru al familiei - aspect pe care îl vom regăsi şi în "Lapte" şi de a cărui explicaţie ne vom bucura probabil în viitorul "Miere" (evident, într-o manieră marca Kaplanoglu).

Trilogia propusă de regizorul turc abordează o formă "now & then" a trecerii timpului - Turcia care se confruntă cu o multitudine de schimbări care îşi regăsesc expresia şi în dramele individuale. Iniţial m-am întrebat de ce regizorul-scenarist nu a optat şi pentru plasarea ceva mai consistentă a acţiunii între zidurile Istanbului pentru a trece apoi la declinarea ruralului de unde a plecat totul. Apoi am observat în "Lapte" discursul intermediar asupra modernizării care cucereşte treptat şi satul turc - acele disonanţe provocate de trecerea de la scena în care Yusuf - tânăr şi aflat sub oblăduirea mamei - însetat muşcă dintr-o rodie culeasă din livada casei, la cele în care distribuie laptele celor care au decis să se mute în apartamentele noi, cu interfon la intrare.

În "Yumurta", Yusuf este surprins cum părăseşte Istanbulul, una dintre cele mai fine scene care ni-l arată pe Klapanoglu drept un maestru al intenţionalităţii simbolice subtile şi un regizor care narează, deşi steril ca putere, foarte logic. La ieşirea din marele oraş, maşina străbate un tunel, întâlneşte pe drum o benzinărie luminată, pătrunde într-un mic orăşel obscur, străbate un drum de unde putem zări, în vale luminile unui mare oraş, pentru ca în final să pătrundem în satul-destinaţie, în miezul zilei, agitat şi îngust. Ceea ce face aici regizorul este o dublă ilustrare a trecerii timpului (prin intervalul noapte-zi, dar şi prin linia descendentă - de la oraşul cosmopolit, la rădăcinile rurale).

Mergând pe principiul când nu ştii răspunsul mergi la bibliotecă iar "Yumurta" este o "carte" deschisă către o sumedenie de referinţe culturale locale, găsesc oportun să identific câteva posibile explicaţii ale câtorva scene-cheie ale filmului. Una dintre ele este cea în care Yusuf se trezeşte în mijlocul unui câmp în plină noapte, trezit de lătratul unui imens câine. Scena îşi poate găsi explicaţie cred într-o legendă islamică care vorbeşte despre izolarea turcilor într-o zonă înconjurată de munţi inaccesibili, negăsind o ieşire din acea închisoare naturală. Legenda spune, că un localnic a văzut cum un lup a evadat printr-o gaură în munte arătându-le astfel calea de ieşire. Câinele îi indică lui Yusuf astfel calea de urmat, scenă care trebuie conjugată cu cea a sacrificiului mielului şi spargerea oului de pasăre care, conform simbolisticii locale, forţează revenirea primăverii (cadrul ce surprinde puzderia de păsări îşi găseşte astfel locul). Revenirea primăverii reprezintă pentru Yusuf regăsirea drumului, exprimată prin reîntoarcerea la casa mamei şi reinventarea relaţiei cu Ayla.

Trimiterile originale la un spaţiu oniric (pe care Kaplanoglu îl gestionează foarte bine, începând chiar cu prima scenă a filmului - cea în care o bătrână păşeşte agale un drum de ţară, pierzându-se la un moment dat), trimite la un realism magic susţinut încă şi mai bine de afinitatea pe care regizorul o are pentru fotografie: maşina de tors lâna din curtea notarului sau arborii exotici şi femeile în alb, vizita la cele două bătrâne (care îţi aduce aminte chiar de vizita regizorului-aspirant din "Nori de mai" al lui Ceylan) sau traversarea păşunii la capătul căreia se întrezăreşte pădurea.

Aşa că all eyes on "Miere", anul viitor!


Aici nu e un trailer
Detalii despre film

0 comentarii:

comentează-te!