FILM: ridicule (reg. Patrice Leconte, Franţa, 1996)

Sursa imaginii: moviemail-online.co.uk

Acid şi foarte bine lucrat, "Ridicule" de Leconte a fost o proiecţie destul de exotică în playlist-ul Zilelor Filmului Francez. Nu îl văzusem. Mi-a atras atenţia, ulterior, selectarea la Cannes a filmului, având oarecum imaginea selecţiilor din ultimii ani. Credeam că este un pur film istoric. Numai că, istoricul preia locul secund, întreaga atenţie fiind captivată mai degrabă de anatomia... prostiei?! Istoria se schimbă, natura umană este singura constantă independentă temporal.

Aparent, filmul urmează aceeaşi traiectorie pe care orice peliculă care îşi plasează acţiunea în jurul curţilor de la Versailles o urmăreşte. Un nobil de provincie se confruntă cu o problemă locală deosebit de gravă - moartea frecventă în rândul oamenilor de pe moşia sa, - şi doreşte, astfel, să obţină aprobarea de la Centru, pentru asanarea mlaştinii, un adevărat focar de infecţie. Ajungerea tânărului la porţile Palatului oferă contextul necesar de a secţiona mica societate din spatele uşilor închise, avidă după acel bel esprit.

Pentru a fi cool trebuia să fi un om de spirit, în traducere... ca să urci pe scara socială trebuia să te pricepi în a face mişto de alţii, să îl faci de rahat în public, să dai dovadă de spontaneitate şi să tai macaroana repede. Toate astea, într-o curte imperială unde dublul-joc, distracţiile superficiale şi superficialitatea în general, prietenia conjuncturală trasau tabloul regulilor.

"Sigur că suferinţa noastră nu este alinată, fapt pentru care ne-o etalăm sub orice formă pe care sculptura şi-o poate imagina, fiind foarte atenţi dacă suntem frumoşi în această durere şi dacă oamenii recunosc această frumuseţe. Oh, dragul meu! Moartea ne va găsi pe toţi jucând rolul de bufoni şi comedianţi!" (Henryk Sienkiewicz, "Quo Vadis"). - cam aşa ar fi sintetizată imaginea Înaltei Societăţi.

Dincolo de dialoguri, care fie vorba între mine şi Mine, sunt peste aştepări de bune, sunt câteva trimiteri comice cu stil. Cu alte cuvinte, trecând peste comedia cu o multitudine de origini, există câteva scene incredibile ca trimitere. La un moment dat, este o scenă în care nobilul-ţărănuş este pregătit pentru a deveni acel "homme d'esprit" atât de căutat în cotloanele Versailles-ului. O primă probă este cea a dansului, în care este învăţat a se mişca în parametri cool ceruţi, iar afară, pe peluza din faţa casei, un surdo-mut dansează şi el, semn că şi idioţii (apelativ cu care erau identificaţi cei cu "probleme") simt muzica.

O altă scenă de o ironie nemiloasă este cea în care, înfăţişat lui Ludovic al XVI-lea, "Le Marquis Grégoire Ponceludon de Malavoy" (Charles Berling) face o glumă (la care, atenţie! niciodată nu trebuie să râdă pentru a nu fi luat drept ridicol) la adresa împăratului însuşi iar acesta reacţionează conform uzanţelor, cu mare apreciere, râsete şi zâmbete, dar fără a înţelege poanta. De fapt, poanta nici nu exista.

Pe final, o să îmi spun că "Ridicule" este un film care stă bine pe picioare, cu o scenografie atentă la cel mai mic detaliu (până şi calulului alergat kilometri întregi îi este udat dosul).

Detalii despre film

0 comentarii:

comentează-te!