FILM: non ma fille, tu n'iras pas danser (reg. Christophe Honoré, Franţa, 2009)

Un punct de vedere prerafaelit

După o trilogie urbană ("Dans Paris", "Les chansons d'amour" şi "La belle personne" - pe ultimul încă nu l-am văzut), Christophe Honoré părăseşte Parisul pentru a ne încânta cu o poveste rurală de această dată - mutare inedită oarecum. Păstrează temele sale favorite - dragostea amorfă, dramele ultra-individuale - dar abordează un stil de a spune povestea mult mai ironic, mai profund şi cu valenţe dramatice sofisticate.

Pentru mulţi, probabil că Honoré nu este un regizor spectaculos. Despre cineaştii care ştiu să brodeze narativ am o vorbă: sunt maeştrii dantelieri. Unul ar fi Desplechin care nu face nimic spectaculos aparent, dar înţelege atât de bine relaţia dintre dialoguri şi modul în care fiecare personaj poate fi individualizat, şi implicit cunoscut. Lui Honoré îi place să reia teme simple şi să îţi arate că fiecare obiect (înţelegând aici sentimente umane şi relaţii interpersonale) îşi poate schimba forma în funcţie de cantitatea de lumină care se răsfrânge asupra lor. Regizorul francez nu se simte bine când este nevoit să ofere reţete, abătându-se de la clasica paradigmă "el şi ea = love", totul fiind relativ iar de regulă, această latură amorfă este pusă pe seama personajelor secundare.

În "Non ma fille, tu n'iras pas danser" Chiara Mastroiani este onorată cu rolul central, după ce în "Les chansons d'amour" intra în pielea unui personaj aparte în raport cu trioul Garrel - Sagnier - Hesme. Potenţialul lui Mastroiani de a face jocul unui personaj retras, uşor neînţeles , al cărui contururi să fie trasate dincolo de dialoguri este utilizat de Honoré. Personajul lui Mastroiani - Léna - este unul paraverbal, deşi, de ce să nu o spunem, regizorul urmăreşte oarecum o reţetă à la "Un conte de Noël", deci accentul căzând pe importanţa dialogurilor.

Léna este o mamă singură, "forţată" să îşi crească cei doi copii. Întoarsă în Bretagne, pentru o mini-vacanţă de vară, ea se va lovi de atenţia părinţilor faţă de soarta sa şi a familiei. Aici, are surpriza de a-l regăsi pe fostul şoţ, aflat prin "bună-voinţa mamei" printre cei invitaţi. Încă de la începutul filmului - în gara Montparnasse - intervine un mic detaliu care ne ajută să înţelegem natura relaţiei dintre Léna şi copiii săi. Găsirea unui porumbel pe jumătate mort suscită o întreagă revoluţie verbală între membrii familiei, cei doi copii insistând să ia pasărea pe drum, pentru a o îngriji. Ceva vreme mai târziu, ajunsă la casa de la ţară, îşi va aduce aminte de ea, in bagaj, dar este prea târziu, pentru că pasărea murise. Acest micro-eveniment nu este întâmplător servit încă la începutul filmului. El ne indică o posibilă interpretare a dramei lui Léna, iar ancorarea în micile detalii este vitală pentru a înţelege filmul (şi pe Honoré însuşi) atâta timp cât naraţiunea suferă de pe urma anumitor omisiuni în zona explicaţiilor.

Mastroiani joacă impecabil, posibilele lacune neputând fi puse pe seama ei. Actriţa înţelege viziunea de ansamblu a filmului şi reuşeşte să fie constantă pe tot parcursul său. Revenind la personaj, Léna se luptă să fie ceea ce nu este oficial: motivele divorţului nu sunt explicitate dar pe fondul compasiunii venite din partea tuturor personajelor, vina pare-se că îi aparţine. Pentru asta, Honoré scoate asul din buzunar şi ne impresioneată. Ruperea liniarităţii prin inserarea unei povestioare bretone ne vine în ajutor şi explică şi titlul filmului. Povestirea vorbeşte despre o tânără bună de măritiş care stabileşte drept criteriu de alegere a viitorului soţ rezistenţa la dans. Precum mireasa din poveste, Léna oboseşte sau îi oboseşte pe alţii. De fapt, femeia se luptă cu ceea ce nu îşi poate asuma: vrea să fie singură (înţelegem liberă) dar are nevoie de fostul soţ pentru a-şi ţine în frâu copiii, vrea să aibă o relaţie post-mariaj, dar părăseşte numaidecât camera de hotel lăsându-l pe Simon (actorul fetiş al lui Honoré, Louis Garrel) cu buza umflată.

Cel de al doilea as pe care îl arată Honoré este măiestria cu care administrează tempoul filmului. Conştient probabil de faptul că drama complexă pe care o propune şi pe care o pune pe umerii unui personaj central poate fi epuizant la un momenet dat, regizorul francez plantează din loc în loc muşuroaie mici de scene relaxante. Îţi poţi trage răsuflarea de exemplu cu scena de pe peluza din Roma, în care cei doi bătrânei recită poeme germane (pretinse a fi pline de romantism), jocul de-a iepurele cu franzelele, prin tufiş sau muzica răsunând în urechile celor mici aflaţi pe pat şi ascultând traducerea tatălui.

Întoarcerea la Paris marchează trecerea de la atmosfera de poveste bretonă care ne oferă cheia de desfăcut conserva,la o temperatură cu mult mai ridicată în care acţiunea este accelerată permanent. Dacă în prima parte, avea loc o infantilă tatonare între personaje (Nu mai gândi aşa pozitiv!), Léna explodează şi îşi dă seama că nu poate fugi de obligaţii chiar dacă se întreabă cum alţii reuşesc să aibă succes în ceea ce fac, iar ei nu îi iese nimic bine. Muzical, se trece de la acordurile lui Alex Beaupain (compozitorul de casă a lui Honoré) la versurile din "Another World", lăsând deznodământul (cel real) în aer.

Trailer oficial
Detalii despre film

0 comentarii:

comentează-te!