FILM: le dernier des fous (reg. Laurent Achard, Franţa, 2006)

Sursa imaginii: excessif.com

De undeva a apărut acest mic film şi un regizor despre care nu ştiam nimic. Am răsfoit lista de pelicule propuse pentru zilele filmului francez, anul acesta, iar "Le dernier des fous" mi-a tras atenţia. Vorbesc de titlu! De regulă, nu mă uit la trailerele propuse înainte de a merge la film, şi nici nu citesc păreri avizate pentru că eu unul consider că nu suntem o gloată de oi care trebuie ghidate de un ciobănaş. Deschid paginile oamenilor de afară (la noi nefiind vorba de aşa ceva), după ce am mestecat eu însumi filmul.

Ca formă. "Le dernier des fous" este un pur exerciţiu naturalist. Întregul film este tratat dintr-un singur unghi - un punct de vedere subiectiv care evident face loc, la final, unei suite întregi de speculaţii factuale şi interpretări. Povestea, desfăşurată de-a lungul doar a câtorva săptămâni, se derulează prin ochii lui Martin, un copil al cărui familie trăieşte undeva într-o zonă rurală. Vorbim de o atmosferă destul de aridă, solitară şi rece - asta plecând de la aspectul unui vechi conac pe care familia încearcă să îl vândă, prăfuit şi al cărui var se descompune, o curte presărată cu o sumedenie de rable agricole, ruginite, fără suflet. Întregul climat este unul extrem de dezolant. Interioarele sunt cu mult mai intrigante: camere mari şi mobilate sărăcăcios, nu există covoare simţind parcă răceala pe care podelele din piatră o emană. O depersonalizare crudă veghează întregul spaţiu locativ. Casa scărilor este îmbâcsită şi întunecată iar camera mamei are aspectul unei carcere. Există la un moment dat chiar o scenă care vine să accentueze şi mai mult lipsa de căldură a interiroului. Primind în dar un ghiveci cu o floare, mama ţine neapărat să remarce că planta nu are nicio şansă dacă va sta în camera sa întunecată.

Martin este martorul dezintegrării familiale. Toţi membri ei sunt nişte epave ale căror unic ţel este acela de a se izola de răul celuilalt. Nu întâmplător am optat să scriu anterior despre atmosfera exterioară propusă de film. Aceasta pentru că este o dublură a naturii relaţiilor dintre personaje. Raporturile dintre ei sunt de un naturalism extrem, liantul psihologic (susţinut de o relaţie de ordonare şi subordonare, lipsă de comunicare) fiind unul extrem de puternic. Este un joc al tăriilor, din care ies învinşi şi învingători. Un tată aflat sub papucul bunicii (o prezenţă extrem de isterică), o mamă retrasă de ani buni în casă, despre care ştim doar că este "bolnavă" (deşi sunt scene care ar indica şi o altă interpretare).

Construcţia personajelor este realizată din unică perspectivă, doar prin ochii lui Martin. Uşile închise, podurile mascate - asupra cărora Laurent Achard s-a decis a fi utilizate - ne obstrucţionează într-un fel accesul asupra elementelor pe care regizorul simte că nu trebuie să le clarifice direct. Pe de altă parte, acest egocentrism şi zgârcenie în elemente ne direcţionează interesul către protagonistul filmului. Marin este un copil solitar. Filmul însuşi începe afundat în întuneric, unde, în spatele unei uşi cu un mic orificiu, copilul priveşte în tăcere cum curtea şcolii este părăsită de colegii care vor pleca de acum în vacanţa de vară. Da, Marin are o deosebită plăcere de a-i observa pe alţii. Singurul cu care încheagă o adevărată relaţie de prietenie este fratele mai mare (în peisaj, mai intervine şi o bonă magrebiană, dar pe care o consider irelevantă). Însă şi acesta are o problemă care indică o stare labilă în care este afundat de ani: suferă de pe urma unui eveniment petrecut în adolescenţă, când citind o poezie proprie este acuzat la şcoală de furt pe motiv că acea creaţie suna prea bine.

Impresionat de sinuciderea fratelui şi pe fondul tensiunilor familiale tot mai asfixiante, decide într-un mod cât se poate de simplu să îi împuşte (precum un film de familie respectabil, nu?).

Trailer oficial
Detalii despre film
Regizorul vorbeşte

Un comentariu:

  1. Anonim4/06/2011

    Unicul site unde gasesti bijuterii Hello Kitty.

    RăspundețiȘtergere

comentează-te!