FILM: la soledad (reg. Jaime Rosales, Spania, 2007)

Veni timpul să-mi vorbesc şi despre filmul care mi-a plăcut cel mai mult de la Hispanicele de anul acesta (dintre cele pe care le-am prins, în mod evident).

"La soledad" vorbeşte despre forme ale singurităţii (pe care dintre noi, ne paşte) într-o manieră vizuală extraordinară. Filmarea multora dintre scenele filmului cu două camere simultan, din două unghiuri diferite (asta se întâmplă, în general în scenele de interior) şi proiectate pe ecran sub forma unor split screenuri a fost Ideea Formidabilă. Formidabilă, nu în sensul unei tehnici nemaivăzute şi extrem de laborioase, dar care îşi găseşte locul perfect în susţinerea temei. Cadrele se întrepătrund, îţi dau senzaţia că se dilată unul în celălalt, redefinind, prin planurile generale, spaţiul cinematografic.

În linii mari, filmul lui Jaime Rosales urmăreşte vieţile a două personaje feminine, susţinute însă de micro-dramele caracterelor conexe. Această remarcabilă întreţesere de planuri şi personaje nu ţi se înfăţişează violent. Pare, în cazul meu, o repetiţie tâmpă, dar şi aici personajele sunt chiar lăsate să respire. Există două scene în film care te cutremură şi asigură componenta "intrigantă". Întregul parcurs al filmului este asiguat de o suită de acte solitare şi dialoguri fade şi extrem de realiste. Imaginează-ţi că acţiunea este una lineară. Nu există întorsături, drame concrete. Totul este neînchipuit de şters - o linişte ciudată în contradicţie cu solaritatea filmului (da, pelicula este una luminoasă, nu există artificii, clar-obscururi, etc.) iar într-o singură secundă, ia o formă tensionată şi neputincioasă. Imaginează-ţi ciudatul de pe motocicletă din "La vie de Jesus" (asta pentru că tot mi-a mintit mr. Dj de el) cel care, într-o serie de activităţi "antieroice" şi o linişte presărată doar de zgomote de fond sterile, care are un accident rutier - scenă pe care camera o surprinde de la mare distanţă, neexistând nicio focalizare a gesturilor tipului cu pricina - un fel de scenă anexată. Cam acelaşi lucru, se întâmplă în "La soledad".

Există o scenă (1.) a unui atac terorist, în care una dintre protagoniste este implicată. Un dialog cu vecinul de scaun, copilul din braţe. Autobuzul se opreşte şi are loc deflagraţia. Regizorul decide să abordeze un cadru fix, plan general, din exteriorul vehiculului. Explicaţia a ceea ce se întâmplă nu intervine, iar de urmări, aflăm cu mult mai târziu. Efectul emoţional este de sute de ori mai puternic.

O a doua scenă (2.), filmată fix şi dintr-o singură răsuflare, este moartea mamei. Climatul este acelaşi - linişte, activităţi comune, aceeaşi casă al cărui spaţiu este surprins din două unghiuri diferite. Peretele din faţă maschează parţial "show-ul" la care îţi este dat să fii martor.

Singurătatea este multifaţetată. Fiecare personaj în parte suferă de o anume incapacitate de a comunica care este legată în acest film de dorinţa de împlinire financiară sau teama de exteriorizare - însă acestea susţin doar folia exterioară, cheia trebuie căutată altcumva. Ceea ce derivă din film este că fiecare act uman este unul egoist (chiar şi moartea).

video
(1.)
video
(2.)

Când vei muri, vrei să fii singur sau să te conducă cineva?
Vrei să te bucuri de intimitatea morţii sau ceilalţi vor trebui să fie martorii ultimului act (egoist)?

2 comentarii:

  1. Asta vreau sa-l vad neaparat :). Mersi.

    RăspundețiȘtergere
  2. go ahead! o să ai nevoie de multă răbdare şi încă ceva vreme să îl despachetezi cum trebuie, ca să eviţi impulsul ăla imediat. :)

    RăspundețiȘtergere

comentează-te!