FILM Event: festivalul a trecut. ce a rămas? (segunda parte)

"Mataharis" a fost singurul film din cadrul seriei de hispanice de la Studio care s-a bucurat de 2 zile de proiecţie. În mod ironic (e adevărat, Icíar Bollaín reprezintă ceva în cinematografia iberică), filmul ăsta a fost cel mai dezamăgitor la care am ocupat un loc. De obicei nu sunt atât de radical în a aclama dezamăgirea, dar acesta a fot un film sub medie. Dincolo de tot feminismul pe care îl etala (de parcă, asta ar fi unica sa hibă), călcâiul lui Ahile stă undeva în zona expunerii narative. Îţi dă senzaţia unui tren cu locomotivă (ideea este accepatbilă, la fel şi vagoanele care îi urmează, nu mai spun de şina care le ţine pe linia de plutire, să recunoaştem) dar care nu îţi poate indica vagonul final. Orice expoziţiune trebuie să aibă, în mod evident, un capăt care pentru acest film survine doar în momentul în care regizorul spune cut! şi toată maşinăria se opreşte. Dar lasă toate personajele în aer, dând de gol focul de paie care arde mocnit dar care se stinge la fel de repede cum a fost aprins.

Da, filmul nu are o miză clară. The Big Climax este unul anemic. În linii mari, structura filmului se agaţă de trei femei (o proaspăt ieşită din vârsta adolescenţei, mama eroină şi o a treia, la vremea menopauzei) care se joacă de-a spioanele. Dramele fiecăreia au în centru bărbaţii din viaţa lor: liderul de sindicat focos, bărbatul cu o viaţă dublă,

("va trece înţeleapta noastră eroină peste toate aceste provocări conjugale?", ar spune un eventual trailer pe un canal tv pentru casnice)

, şi intelectualul super-busy şi blazat.

Mai mult, Icíar Bollaín are pretenţia de a ne vinde adevărate drame individuale, dar care nu au forţa să închege mămăliga, de faţă nefiind genul de regizor care transformă o amărâtă de broască râioasă într-o Frumoasă. Cochetă muzica filmului, din încheiere, ceva în genul anilor '80, că de final în sine, mai bine nu ne amăgim.

"La caja" a fost a doua dezamăgire dar care îţi dă totuşi şansa - amăgitoare este adevărat - să te consolezi cu ideea că a existat un fond care oferea o mare de posibilităţi de valorificat. În plus, au fost câteva serii de dialoguri superbe, alimentate de personaje (unele mai bine conturate decât altele). În linii mari, subiectul s-ar rezuma la moartea bărbatului protagonistei, un fel de Gala neslăvită de un Dali care, în anii franchismului, cochetase cu regimul şi "pre mulţi" spânzurase. Acţiunea se petrece undeva după căderea regimului lui Franco dar tonusul filmului pluteşte în jurul acelor ani.

Titlul filmului face trimitere directă la cavoul pregătit cu mult timp înainte de anul morţii. De altfel, întregul joc balansează în jurul său, şi implicit, al mortului cu care fiecare dintre personaje împarte istorii (nefericite) comune: pe unul l-a trimis la închisoare, cu una a întreţinut perversiuni sexuale, alteia i-a lăsat un copil însemnat iar pe nevastă-sa a ţinut-o în casă toată viaţa.

Însă cutia nu este coşmarul în care este aruncat mortul, acela al tăcerii şi imposibilăţii de a reacţiona. Cutia este cea din care toate personajele ies, terorizate de un absurd regim dictatorial. În centru este văduva care regăseşte plăcerea de a trăi şi redescoperă universul proxim care i-a fost interzis: a fost revoltător să o vezi cum reîntregeşte plăcerea de a se plimba liberă pe străzile micului oraş, cum merge la coafor în timp ce mortul îi stă acasă. Dar cea mai "intrigantă" scenă rămâne pentru mine cea în care deschide fereastra şi priveşte marea (precum o Gala pictată de Dali).

PS: posterul "La Caja" are doar valoare decorativă. Nu surpinde decât 10% din esenţa filmului. :)

Citeşte şi prima parte!

Va urma!

0 comentarii:

comentează-te!