FILM Event: festivalul a trecut. ce a rămas? (primera parte)

Să fie ceva timp de când Zilele Hispanice în materie de cinematografie s-au terminat, la noi, în urbe. Anul acesta, Institutul Cervantes, organizatorul tradiţional al Zilelor Filmului Spaniol, a spus să arunce un mic covrig şi către statele latino-americane drept despăgubire, pe care le-au prăduit sute de ani ca să o mai pună de câteva Sagrade mici, învelite în aur.
Printre primele filme proiectate a fost şi "El baño del Papa", film pe care îl remarcasem acum ceva vreme, o comedie glacială dar care surpinde o poveste şi o problemă reale.

"La punta del diablo" a fost un moment de revelaţie pentru mine. Eram oarecum împăcat cu ideea că filmele care explorează situaţii extreme sub forma unor lupte cu bolile fizice (vezi cancerul) îşi cam atinseseră maximul, buretele saturat de apă nemaieliberând decât oarece fire neconvingătoare. Este cert că m-am înşelat, iar ce am avut în faţă a fost o transpunere extrem de subtilă a unei astfel de situaţii-limită dar care serveşte doar ca reazăm pentru redescoperirea sinelui. Acţiunea este plasată pe coastele marine ale Uruguayului, un loc straniu prin sterilitatea lui, a oamenilor parcă veniţi dintr-o cu totul altă lume. Tonurile pale induc o stare de disconfort, de tensiune psihică care nu îşi găseşte punctul de vărsare. Prakriti Maduro a fost o altă revelaţie personală - personajul impunea reflectarea unei atitudini relativ joviale, dar care să ascundă o glacialitate care te intrigă.


Deficienţele de comunicare şi artificiile servite drept substitute au fost abordate în "Párpados azules". Deşi sunt multe lucruri pe care fiecare dintre noi le-ar putea amenda, o să privesc partea plină a paharului şi o să mă declar mulţumit de ce am văzut. Este o comedie subtilă care macerează acelaşi tip de umor pe care l-am întâlnit în "Wisky" (o vedetă, la noi, acum ceva ani) şi chiar în "El baño del Papa". Luaţi şi un pic de Aki Kaurismäki prin modul în care îmbălsămează naiv personajele (iar în plus, le alege originea din păturile muncitoreşti), şi aveţi portretul cât de cât complet al filmului propus de Ernesto Contreras. Cecilia Suárez (un fel de Kati Outinen, în filmele lui Kaurismäki) este senzaţională. Privirea-i umilă, fragilă, care nu înţelege nimic din ceea ce i se întâmplă are un farmec aparte.

Sunt câteva scene pe care din tot sufletul mi le-aş dori să le revăd. Una din ele ar fi discuţia Marinei cu soră-sa, aceasta din urmă rugând-o insistent să îi ofere ei şansa de a merge în excursia câştigată, pe motiv că i-ar salva căsnicia, iar apoi ar despăgubi-o în tranşe. O altă scenă categoric inspirată este cea a picnicului, în care cei doi discută banalităţile frecvente cu feţe inexpresive. Regizorul Ernesto Contreras a reuşit să accentueze detaliile care conturează tocmai tema filmului: desfigurarea păturii de picnic prin scoaterea firelor sau ruperea colţurilor de iarbă, de exemplu.

Singurătatea, lipsa de comunicare, componenta redundantă a vieţii cotidiene, egoismul - cam astea ar fi "vedetele" din "Párpados azules".

0 comentarii:

comentează-te!