FILM: francesca (reg. Bobby Păunescu, România, 2009)

Cartea pe care "Francesca" o joacă este una extrem de riscantă. Pe cât de riscantă, pe atât de curajoasă. Filmul emană realism (autentic, dacă îmi este permis să adaug), transformând abordarea unei teme în totalitate actuală într-un atu. Riscurile derivau din posibilitatea ca una dintre piesele din mecanismul creat să scârţâie. În linii mari, mecanismul merge ca uns şi fereşte filmul de un eşec."Francesca" este un film al gândirii stereotipe - una din dramele majore pe care mentalul colectiv românesc (dar nu numai) le gustă. Din nevoia de a interpreta aspecte ale "celuilalt", dar în contextul în care puzzle-ul informaţional are mai multe piese lipsă decât indicii, individul îşi dezvoltă un instrument malefic (subiectivisimul conjugat cu fabulaţia) de a decoda fapte reale. De la Lippman încoace, tendinţa de a generaliza un fapt particular reprezintă o temă largă de dezbatere. În filmul său, Bobby Păunescu dezvoltă tema stereotipurilor promovate mediatic şi modul în care acestea se răsfrâng concret asupra unui caz bine personalizat.

Pentru un film de debut, "Francesca" îşi spune povestea într-un mod clar şi cu aspecte de reality-show. Multe unghiuri largi care invită personajele la veridicitate (Trebuie să recunosc că prin însăşi jocul actoricesc, Monica Bîrlădeanu a detonat una dintre atitudinele stereotipe pe care în mod cert, mulţi oameni din sală o aveau, aceea a moldovencei frumoase fără talent dar cu foarte multă dexteritate în a face compromisuri multiple.). Filmul se arată pe alocuri destul de imprevizibil: inspirată a fost scena în care Francesca este invitată să recite ceva versuri în poalele unchiului.

Şoapta reprezintă elementul de indentitate al filmului. Sunt nici mai mult, nici mai puţin de 6 scene în care personajele vorbesc sau sunt nevoite să discute în şoaptă. Este un anume servilism al cărui rădăcini sunt explicate ludic tocmai în filmul lui Mungiu care rulează zilele acestea pe Dâmboviţa. Gratiile dezumanizante ale societăţii actuale strâng şi ultima urmă de umanitate: Miţă este rugat de funcţionar să vorbească mai încet iar însăşi Francesca nu mai are curajul să îşi exprime coerent sentimentele faţă de mamă - la plecarea în Italia, îi şopteşte la ureche că o iubeşte, într-o despărţire tandră.

Dacă sunt varii argumente care nu ar motiva prezenţa la cinematograf, putem privi natura didactică a filmului. "Francesca" reconstituie fin geneza şi efectele brutale ale stereotipului prin nevoia de simplificare, ignorare sau răstălmăcire a ceea ce nu cunoaştem.

Trailer oficial
Detalii despre film

0 comentarii:

comentează-te!