FILM: alter und schönheit / age and beauty (reg. Michael Klier, Germania, 2009)


Weekend-ul trecut am văzut un film impresionant, de neratat. Este un fel de exerciţiu al minţii (pentru regizor) de a transpune o stare de angoasă într-o poveste despre prietenie şi singurătate, fără a abuza de tine în vreun fel. Aşa iau naştere dramele bune, cele care trec peste ţeserea facilă a unei istorioare individuale, cu multe stări discrepante şi mărunte, care te marchează pe moment, dar pe care le uiţi o dată cu finalul. Îmi vine în minte "La vie de Jesus", film pe care la vremea când îl vizionam, în cadrul Festivalului Filmului Francez, nu îi înţelegeam miza, dar pe care l-am "mestecat", ulterior, îndelung şi l-am decopertat (tehnic), într-un oarecare sens. Nu este încercare mai grea decât aceea să transpui pe peliculă liniştea, banalitatea cotidiană (Antieroul) sau sterilitatea infectă a sunetelor. Asta reuşea Bruno Dumont acolo.

În "Alter und Schönheit" (filmul nu a fost distribuit în România, prin urmare vom volosi titlul original şi pe cel din engleză, mai facil), complexitatea temei este dată de un discurs asupra prieteniei şi singurătăţii (cea de a doua, ca un fel de efect advers al primei). Manni îşi trăieşte ultimele zile de viaţă, suferind fiind de cancer. Drama personală serveşte drept context pentru reîntâlnirea cu trecutul "tânăr", prin reîntregirea grupului de vechi prieteni: Justus, un business man suprasolicitat, Bernhard, prins într-o căsnicie sufocantă şi Harry, prins şi el între o soţie şi o amantă. În grup, apare şi Rosi - cea pe care Manni o poartă în amintire. Fiecare dintre ei se confruntă cu propria deziluzie pe termen lung, evident lucrate în segmentul din film în care cei patru se retrag la vila de vară a lui Manni - totul luând forma unui teen-movie cu oameni bătrâni. Manni însuşi este dezamăgit de imaturitatea prietenilor şi de neconştintizarea că momentele frumoase au întotdeauna un capăt. Nici măcar Lamborghini-ul din curte nu mai poate rezolva ceva. Nici Rosie nu mai este cea de care îşi aduce aminte.

Verdictul filmului este sumbru: toţi sfârşim la fel. Indiferent de cât de non-liniar ne este drumul, capătul este la fel de clar pentru toţi. Scena din final, în care avem în prim-plan pe fiecare din cei patru (nu şi Manni), surprinde starea de angoasă pe care ţi-o poate provoca trezirea dintr-o noapte de beţie, împins fiind să înţelegi sau nu ce se întâmplă sub ochii tăi.


Trailer oficial
Detalii despre film
Pagina oficială

0 comentarii:

comentează-te!