FILM: mies vailla menneisyyttä / omul fără trecut (reg. Aki Kaurismäki, Finlanda / Germania / Franţa, 2002)


„Omul fără trecut” este cel de al doilea film din ce avea să devină „Trilogia finlandeză”, a lui Kaurismäki. Cu mult mai aclamat la nivel de festival decât colegele, pelicula a făcut deliciul juriului la Cannes iar blonda Kati Outinen (pe care o avem în rol prinicipal în „Drifting Clouds”) era apreciată pe Riviera Franceză drept cea mai bună prezenţă feminină. Ca să nu mai spunem că a intrat şi pe lista scurtă de filme nominalizate la Oscar – nu că ar avea o anume valoare nominalizarea dar este surpinzătoare prezenţa unui astfel de film care face notă discordantă cu tonusul cinematografiei care reuşeşte să încolţească în patria hamburgerului (chiar şi în cazul filmelor care au trecut în dreptul formulării ignorante Gen : Foreign Film).

Omul fără trecut este M. Venit în Helsinki pentru a-şi găsi un loc de muncă, el este atacat de nişte oameni ai străzii, bătaia fiind atât de violentă încât ulterior acesta va suferi de amnezie. Nu va cunoaşte detaliile trecutului său decât foarte târziu, într-un moment în care deja începe să îşi lege o altă viaţă. Plecând de la o a doua naştere, filmul lui
Kaurismäki tratează problema greutăţilor care intervin de fiecare dată cu un nou început. Omul fără trecut trăieşte în cel mai suprarealist context. Locaţia ne este în mod evident dezvăluită dar personajele lui Kaurismäki nu par avea nimic de face cu Marele Oraş. Personajele sunt închise în propriile drame. Evidenta implicare a regizorului-jucător este cea mai pregnantă în „Omul fără trecut”. Scenele par desprinse dintr-un teatru de păpuşi în care maestrul păpuşar îşi închide caracterele în spatele unor gratii şi le ordonă să îşi spună replicile. Negrul umor este prezent la orice nivel. Suntem înmărmuriţi privind lumea absurdului, creată de Kaurismäki. Masca de sudură care îi aduce lui M. aminte de un anume gol întunecat al trecutului este înfiorătoare. Simbolic lucrat, artificiul măştii este expresia trecutului necunoscut.

Tonurile generale ale imaginii sunt palide: gri, ruginiu – la care se adaugă acel vişiniu al canapelei din rulota lui M. (încadrate cu un estetism sublim) şi atmosfera luminoasă din interior – singurele scene în care personajele se dezgeaţă.


Momentele comice nu sunt rare, însă cu mult mai încriptat pasate decât în „Drifting Clouds”. Invitaţia salvatorului lui M. la „masă” sub pretextul că este o zi de vineri seară este sublimă. Înghiţind găluşca, aflăm cum de fapt masa promisă era un mini-festin la cantina săracilor, dat de o organizaţie religioasă.


Personajele lui
Kaurismäki sunt oameni simpli, care se luptă cu sărăcia însă nu sunt lipsiţi de demnitate. Filmul transpiră cu adevărat umanism, creînd din câteva fapte mărunte – culegerea celor 10 cartofi, de exemplu, o introducere în tainele supravieţuirii.


Va urma!



Trailer oficial
Detalii despre film

0 comentarii:

comentează-te!