FILM: laitakaupungin valot / luminile periferiei (reg. Aki Kaurismäki, Finlanda/ Germania/ Franţa, 2006)


„Luminile periferiei” este filmul cel mai animat din „Trilogia finlandeză”, având o intrigă şi un punct culminant mult mai evidente decât celelalte. Singurătatea este testată de această dată de Kaurismäki prin integrarea lui Koistinen în spaţiile vide ale Helsinkiului anului 2005. „ - Cum te cheamă? – Koistinen… ca şi până acum.”: K. Este un tip singur, cu reale probleme de adaptare şi relaţionare cu colegii de serviciu. Cutumele, sterilitatea modului de relaţionare între finlandezi este extrem de bine lucrată. Sub umbra „nasului lui Gogol”, Koistenen o întâlneşte pe blonda lascivă care îl farmecă („Şi-acum, ne căsătorim?”), ia lecţii de start-ups în economia de piaţă, are câteva intersectări de privire cu imigrantul negru, ia o bătaie de la trei bărboşi (genul finlandezilor hard-rock) de a cărei violenţă Kaurismäki ne scuteşte, merge cu blonda într-o „discotecă” în care se cântă „Rich Little Bitch”; ca şi celelalte 2 filme din trilogie şi Koistenen are treburi de rezolvat cu Banca.

Scena întâlnirii amoroase este tipică pentru Kaurismäki. Cele două personaje nu se privesc în ochi ci mai degrabă direct în cameră. Îţi aminteşte parcă de o casă pentru păpuşi, în care Barbie şi Ken nu se pot privi ochi în ochi din cauza gâtului din plastic, nu pot arăta o simplă grimasă pe faţa cerată impersonala.

Koistenen este un „nebun sentimental”.

„- Cum a fost în închisoare?
- Toapte uşile erau închise!”



Trailer oficial
Detalii despre film

0 comentarii:

comentează-te!