FILM: les amants réguliers (reg. philippe garrel, Franţa, 2005)


Pe orice afiş de prezentare, ar trebui menţionat faptul că "Les amants réguliers" este un film greu de digerat. Pentru cei care s-au bucurat de "The Dreamers" (Franţa, Italia, 2003), vor găsi în acesta sora mai urâtă a peliculei lui Bernardo Bertolucci. Phillipe Garrel pare că încearcă să îi dea o lecţie lui Bertolucci, oferind o viziune originală şi diametral opusă supra "visătorilor" anului 1968: fără compromisuri hollywoodiene, fără multele elemente inovative la care era digitalului în cinematografie a contribuit. Prin filmul său, Garrel aduce nouvelle-vague-ul în secolul 21. După problemele financiare cu cara Franţa postbelică s-a confruntat, cinematografia din hexagon trebuia să se auto-salveze. Bugetele filmelor drastic reduse şi creearea unor factori propice unui nou val de regizori au fost coordonatele principale pentru naşterea unui nou curent made in France. Aşa au apărut François Truffaut, Goddard, "Hiroshima mon amour" cu scenariul lui Marguerite Duras, Resnais (pe care noi, generaţia "messenger", l-am cunscut prin "Coeurs"). Undele nouvelle vague-ului au cuprins mult şcoli de cinematografie din lume. Chiar şi la Tarantino se simte influenţa. În principal, noul val reprezenta o atitudine de protest la adresa dogmatismului cinematografic de până atunci care se materializa prin fidelitatea regizorului faţă de firul narativ. Ca să ai în faţă un film bun, trebuie să te raportezi la un fir narativ sănătos - aşa cum vedem la John Ford sau Alfred Hitchcock sau la clasicii francezi, Jean Renoir sau Jean Vigo. "The Eternal Sunshine of a Spotless Mind" a lui Gondry se apropie destul de mult de curentul anilor 1960 - probabil acesta este şi motivul pentru care a primit doar o amărâtă de nominalizare la Oscar.




Phillipe Garrel nu este dispus compromisului. Parcă în ciuda tuturor agenţilor şi distribuitorilor de film internaţional, el montează alb-negru un film de mai bine de 3 ore, în care reinterpretează firul narativ al "visătorilor". Cadre largi, fidelitate pe detaliu (aprinderea unei ţigări durează şi un minut), scene statice şi cut-uri din topor. Ca să nu mai vorbim de acele artificii care ne amintesc de filmele mute sau muzica "parcă" cu tâlc.




Garrel-fiul, care completa în filmul din 2003 un triunghi amoros consumat între pereţii unui dom parizian, intră de această dată în pielea unui François Dervieux, un tânăr de 20 de ani care se auto-intitulează poet. Filmul este împărţit în trei momente cheie, dispuse în patru părţi ale filmului. Un prim moment este dedicat scenelor de luptă de stradă din Parisul cu pricina: "Experienţa de foc". Începând cu cea de a doua parte, Garrel glisează uşor de la aspecte generale ale filmului la drama mult mai individualizată a personajelor sale. În acest moment, îl suprindem pe tânărul François care începe o relaţie erotică cu o tânără "tovarăşă" de protest, student la Şcoala de Arte Frumoase. "Speranţele risipite" reprezintă momentul în care idealismul şi lipsa de formă a iniţiativelor studenţeşti sunt date în vileag. Descoperim o societate underground a tinerilor parizieni, efervescenşi din punct de vedere artistic, guvernaţi de un "mecena" al drogurilor mai degrabă, decât un protector al noilor artişti. "Întrebarea este dacă vom putea face o revoltă a proletariatului fără proletariat?" se va întreba unul dintre personajele secundare ale filmului - consemnând astfel fundamentele fragile care montează o masă de oameni spre revoltă. Punctul de referinţă al filmului se mută uşor de la revolta pariziană la "amanţii obişnuiţi", o reţetă universală a unei relaţii amoroase boeme. Nu mai avem acel joc mânuit bine în scenariul (Bertolucci), ci mai degrabă un grad ridicat de improvizaţie. Dacă nu am şti că este vorba de un 2005 ca an de lansare a filmului, am spune că este un Goddard în clar-obscur al anilor '60. Te frapează realismul, lipsa de artificiu, fiecare gest aparent banal.
În "Izbucnirea amărăciunii", surprindem un François în conflict cu legea. Nu doar că este implicat activ în pregătirea revoluţiei la care minţile lor pătimaşe visau, dar încearcă să scape de sub incidenţa legii, împotrivindu-se să participe la efectuarea stagiului militar, pe atunci obligatoriu. Scena, în care avocatul tânărului poet pledează pentru “iertarea” penală a “clientului” său în baza motivaţiei că încarcerarea sa ar putea reprezenta compromiterea spiritului său artistic pe vecie, este una dintre cele mai profunde în economia filmului. În ultima parte, intitulată “Somnul celor drepţi”, Garrel revine încă o dată la drama amorezilor François şi Lilie (Clothilde Hesme). Dezamăgiţi de neîmplinirea revoluţionară, sub vaporii de alcool şi opium, cel mai probabil, luăm act de un sfârşit tragic.

Pe Garrel-fiul, l-am mai văzut în "Les chanson d'amour", "Dans Paris" sau "The Dreamers".

Detalii despre film
Scena de dans

0 comentarii:

comentează-te!