in cautarea timpului pierdut

Aseara m-am intalnit inca o data cu moartea. Mi-am amintit de ea. Cineva mi-a intins o palma care tinea atarnand un medalion dintr-un metal inoxidabil. Lucea rau, insa pe spate se putea observa gravat un nume complet, si un cod de identificare. Acel Cineva mi-a spus ca metalul asta i se leaga de gat oricarui soldat aflat pe un teren minat. In cazul asta era vorba de Irak. O data cu toate explicatiile astea, curba ingres-iana a spatelui parca mi-a fost ivadata de cel mai rece cub de gheata pe care nici ursii polari nu l-au cunoscut vreodata. Asta m-a facut sa ma intreb cum este sa stii ca mergi intr-un loc sa faci jocul unora si sa ti agate de gat un astfel de bling-bling al mortii? Iar prin asta, sa ti se sugereze ca e posibil sa nu te mai intorci, dar sa stai linistit fiindca familia va primi trupul care trebuie, daca va fi sa te racesti de-un glonte.

Merita oare sa iti risti pielea pentru cei 50 de $ pe care ii primesti pe zi, doar ca sa te joci de-a eroismul prin praful irakian? Pentru ca nici nu vreau sa ma gandesc la eroism, care o poveste demna de fratii Grimm. Militarii romani vad participarea la un astfel de razboi drept o afacere, buna in a-i ajuta sa isi faca o casa in care poate au norosul sa traiasca dupa ce au inghitit praful de pusca vreo 2-3 ani. Iar asta macar de l-ar ajuta pe romanul de rand, dar cum am aflat, cererea de viza venita din partea unui om de afaceri irakian, pentru a intra pe teritoriul Romaniei poate dura si 2 luni, timp in care astuia i se acreste de facut targuieli cu mioriticii, iar el mai bine bate usor la usa americanilor, care ii vor deschide in cateva zile.

0 comentarii:

comentează-te!