... pentru ca nimeni sa nu mai poata sa arunce in cacat pe nimeni


Am trecut si pe la teatru. Cu o raceala de imi ardeau pometii, am indraznit sa merg intr-un final, ajutat fiind de grame bune de “substante active”. Si ce sa vezi... “Istoria comunismului povestita pentru bolnavii mintal”. Se joaca in stagiunea curenta la TNB (stii, chestia aia mare din Universitate unde urcai si trageai vara baute in La Motoare). Ce vremuri! Sa revenim. Criticata rau de nu stiu ce critici, prin nu stiu ce site-uri (lasati-i sa castige si ei macar o juma’ de paine), piesa a fost mutata din Amfiteatru in Sala Mare, din cate vad.
Ca orice act cultural, fiecare interpreteaza piesa de teatru intr-un mod propriu, in functie de cate carti are prin biblioteca (citite) si de nivelul mansardei. Pentru cei care cred ca “e cool ba sa mergem la teatru” piesa s-ar traduce cam asa: unu’, mare scriitor comunist (Claudiu Bleont), vine intr-un spital de nebuni cu scopul de a-i indoctrina pe cei de acolo. Una (Medeea Marinescu), care se fute cu toti prin spital, inclusiv cu directorul, fan Stalin, ii face avansuri, afland ca a reusit sa dea mana cu idolul sau. Tipul scrie o poveste a comunismului rusesc, folosind un limbaj accesibil nebunilor. Iar in final, nebunii sunt mai sanatosi decat cei care pretindeau ca sunt ok.
Ce am inteles din piesa asta? Pai sa zicem ca dincolo de firul asta al povestirii, “Istoria comunismului povestita pentru bolnavii mintal” semifica drama idealistului care crede intr-o utopie, aceea de a constitui prin lupta de clasa o societate in care “nimeni sa nu mai poata sa bage in cacat pe nimeni”. Vorbeste de o societate in care sa nu existe o clasa burgheza dominatoare, care sa supuna saracimea. Numai ca oamenii angrenati in acest proces al schimabrii, cei cu constiinta de sine, isi dau seama pe parcurs de ideile utopice pe care le-au asezat in scris.
Piesa nu face referire doar la cazul “URSS”, ci are putere de generalizare, incercand sa gaseasca explicatia erorilor umane care au facut posibila instaurarea regimurilor totalitare in lume. Dupa incheierea piesei, in drum spre casa, ma gandeam cat de ipocriti suntem ca indivizi, condamnand comunismul pe care majoritatea l-a impamantenit. O data confruntandu-ne cu absurditatea unui sistem, incercam sa il rasturnam, identificand ca factor-problema, pe cel care tese intregul regim: liderul. O data rasturnat liderul, prostimea este prostita de un alt “pilot al avionului”.
Iar ciclul se reia.

Daca o sa aveti timp, mergeti sa vedeti piesa. E o lectie de buna de moralitate.

0 comentarii:

comentează-te!